Spre final. Apoi, de la început.
„Să scrii şi tu povestea ta, aşa cum ştii şi cum vei vrea, dar nu uita că fiecare pas al tău va fi un rând din ea.”
Nu mi-aş fi imaginat niciodată că timpul poate să treacă atât de repede. Ca o ultimă rocadă prin locurile copilăriei, ale adolescenţei, ale atâtor paşi repetaţi şi aşezaţi în urma lăsată adânc de drumul de-atâtea ori străbătut, vremea se împuţinează, fiecare zi fiind ultima. Este ultima zi de septembrie alături de voi. La anul pe vremea asta…
Teama se strecoară perfidă printre noi; necunoscutul ne priveşte de după colţuri, şoptindu-ne să ne bucurăm cât mai putem de locurile atât de familiare, din care ne va smulge în curând, pe neaşteptate. Fiecare frunză căzută bate gongul de final; cine ştie peste câte toamne ne vom întoarce, să privim frunzele, ca nişte aripi aurii frânte, desprinzându-se din teiul din faţa ferestrei sau din nucul de la poartă, sau din via bunicilor. Mi-aş refuza plecarea, dar ştiu că ar însemna să-i fiu potrivnică destinului ce mi s-a pregătit, pentru că deşi ani de zile aici a fost acasă, nu aparţin decât cu amintirile acestor locuri. Ştiu, privirea trebuie aţintită către zări.
Viaţa ne va lua în vârtejurile ei, din care nu ştiu dacă vom mai scăpa vreodată. Când am crescut atât de mult, când a venit timpul să ne purtăm paşii, singuri, spre depărtări? În urmă am adunat clipe bune, succese, dezamăgiri, păstrăm în suflet amprenta oamenilor minunaţi, ascundem rănile, plecăm la drum însoţiţi de mănunchiul de vorbe bune. Din tot ce-a fost, puţin a mai rămas. Stiloul ne este pus în mâini şi învăţăm să ne scriem singuri soarta, depinde doar de noi dacă vom învinge sau nu, dacă scrisul ne va fi tremurat sau de vom avea o grafie impecabilă. Am ajuns în momentul marilor decizii, pe care cu sufletul şi voinţa întreagă l-am amânat atât. Suntem prinşi într-unul dintre colţurile vieţii şi nu vom avea scăpare până când nu-i vom oferi răspunsul izbăvitor.
Doar timpul, cu ale lui mistere, cu trecerea lui atât de întortocheată, uneori mai alertă, alteori mai lentă, ne va arăta drumul. Ne va arăta drumurile. Ne va pune în faţa bifurcaţiilor şi ne va împinge, alege tu! Ieri eram copii; astăzi, deodată, trebuie să facem pasul hotărâtor şi să ştim dacă drumul este cel bun şi drept. Punem în balanţă şi ne întrebăm cu ce preţ am plăti o greşeală. Ar atârna atât de greu încât ar fi poate imposibil de răscumpărat. A venit clipa când, mai mult decât oricând, ne amintim că avem o singură viaţă şi că, deşi căile pe care-am dori să pornim sunt numeroase, doar pe una singură ne vom putea purta bucuriile şi amarurile.
Cu speranţa că lumina se va arăta la capătul tunelului ce pare interminabil, închidem ochii şi sărim. La risc, aşa cum numai tinereţea ştie, nădăjduind că nu ne vom spulbera în cădere, ci se vor găsi aripile care să ne înalţe. Pornim singuri în viaţă. Secundele ticăie, ticăie şi ne apropie de sfârşit. Cei mai frumoşi ani sunt în urmă. Pe următorii va trebui să ni-i facem aşa cum ni-i dorim prin forţe proprii. Le mai rămânem copii doar părinţilor, nu vom mai fi niciodată cei mici. Vremea ne-a trecut şi ne trece în fiecare minut. Copilăria, parcă luată de vânt, ca nisipul de pe ţărmuri, ni se risipeşte-n urmă. Cu un zâmbet amar, acceptăm, ca de fiecare dată, ce ne este dat. Încetăm să mai înotăm contra curentului; îi ţinem piept şi atât.
De regrete nu este loc. Plânsul este zadarnic. Teama ne macină sufletele. Nu ne rămâne decât să ne aruncăm în torentul necruţător cu credinţa că va fi mai blând cu noi.
Ne scapă vârstele printre degete, oricât de strâns ne-am ţine pumnii.
