Întoarceri în timp
“Am învăţat să iau totul de la început. Primul cuvânt a fost amintire.“
Mi-aş dori uneori să mă pot întoarce. Sunt momente din viaţă pe care sufletul a ales să le păstreze, aşezându-se parcă de-a curmezişul drumului pe care trecea, grăbit, timpul. Le-am adunat şi îmi revin în gând iar şi iar; conştientă fiind de imposibilitatea de a da timpul înapoi, neîncrezătoare în putinţa de a-l opri, închid ochii şi îmi este suficient. Dorurile nu tac şi nu se sting. Ard mocnit încontinuu şi uneori flacăra lor izbucneşte, amintindu-mi de tot ce iubesc mai mult. Mă întorc la cărările pe care le străbăteam, chiar de se întâmplă să nu le mai găsesc şi să le parcurg doar cu amintirea. Mă întorc la cântece, la imagini, la cărţi, la poezii, la dulciurile preferate. Acolo a rămas copilăria mea, acolo am rămas şi eu, chiar dacă nu întreagă. Pentru că tot eu sunt şi aici, iar copilăria mi-a rămas în urmă. Am refuzat să rămân singură, şi astfel am avut alături oameni extraordinari, suflete minunate. S-a întâmplat, şi încă se mai întâmplă, să fim uneori departe. Dar ne unesc cuvintele, clipele petrecute împreună, gândul, dorul şi iubirea.
Nu am fericire mai mare decât aceea că mă pot întoarce. Fericirea aceasta este totodată şi scutul pe care îl ridic mereu ca să mă apere de cuvinte grele, de greutăţi, de situaţiile care-mi par a fi fără de ieşire. Mă ascund şi plâng alteori, apoi mă ridic şi mă întreb dacă aşa îmi doresc să fiu, slabă şi neputincioasă. Îmi spun că nu şi, purtând în suflet o lume bună, luminoasă, caldă şi tandră, făurită de mine şi aşa cum poate nu va exista niciodată, merg mai departe. Îmi învăţ zi de zi lecţia de a nu mă lăsa doborâtă.
Ştiu că nu aş reuşi fără aceste începuturi la care tot revin. Fără amintiri, nu aş mai însemna nimic.
