Către senin şi adieri
“Tinereţea este un soare care-şi prelungeşte răsăritul.” (Victor Hugo)
Stătea cu privirea aplecată peste rândurile cărţii de minute bune, dar cuvintele îi jucau înainte, literele se amestecau, imposibil de descifrat. În jur, numai linişte şi nemişcare. Se rătăcise, nici nu mai ştia pentru a câta oară, în labirintul propriei minţi, nu mai ştia de care gând să se agaţe pentru a ieşi la liman. Cu cât se întreba unde se află, în ce loc şi în ce timp, cu atât simţea că se cufundă mai mult; totul era relativ în jur, toate de care se sprijinea alunecau într-un amestec indefinit de culoare şi parfum. Simţea, mai mult decât oricând, că trebuie să se ridice şi să le spună tuturor ce fericire este să poţi schimba, cu un cuvânt, lumea întreagă. Dar trupul refuza să i se supună, încerca zadarnic să facă vreun gest, era vlăguită şi, cu un ultim efort, şi-a dat seama că nu reuşeşte să îşi aleagă cuvintele pe care să le adune în discursul în care-şi punea speranţele. A înţeles imediat: nu era nimic de spus, ceea ce părea a fi idealul ei ar fi atras priviri neîncrezătoare; a renunţat, poate prea repede.
A lovit cu pumnii strânşi marginea biroului, dar sunetul s-a auzit mocnit, departe, de afară venit parcă. Prin fereastra deschisă nu pătrundea, de astă dată, nicio adiere. Cu ecou, neputinţa răsuna în ea, ca un dangăt de clopot, şi-i cuprindea întreaga vitalitate, dorinţa de a se desprinde de acolo şi de a alerga către lume. Voia să rupă din pomi, de pe cer, de pe case şi din priviri tapetul gri, sumbru, lăsând în loc culorile vii, întregi, pe care nu ştia nici măcar dacă le văzuse aievea vreodată sau doar le visase.
Fericirea ei liniştită, acea fericire a împlinirii, se transformase pe nesimţite într-o legănare continuă. Îi lipseau hohotele de râs, vocile care i se păreau adesea stridente, privirile pe care uneori le evita, cuvintele pe care le împrăştia pe foi, la întâmplare, lăsându-le uitate. Amintirile, ajungând treptat către dânsa, o dezmorţeau dureros; nu aceasta îi era, se pare, fericirea. Era curioasă cât timp trecuse de când se tot amăgea. Ceasul de la mâna stângă parcă abia atunci începuse să-şi mişte secundarul. Se limpezeau chipurile, vocile şi locurile ce-i aparţineau; cartea i-a căzut din mână.
A lăsat-o acolo. Probabil că nu o va mai citi vreodată. Era cartea trezirii sale la realitate, asupra căreia cădea vina întreagă, pentru că avusese neşansa să-i pice în mână la momentul nepotrivit. De altfel, o carte foarte bună, şi-a spus, privind-o pentru ultima oară. A tresărit, i s-a părut că nu mai văzuse niciodată acea copertă care parcă o surprindea pe ea, în cele mai mici detalii, exact aşa cum fusese: aparent fericită. Dar nu mai conta, nu mai avea să vadă acele pagini, la fel cum nu mai avea să-şi vadă acelaşi chip; şi-a dat jos masca o dată pentru totdeauna. Ispitită de lumea care, brusc, avea o altă înfăţişare, cu privirea înseninată de noile înţelesuri ce i se arătau în cale, s-a ridicat, uitând că doar cu câteva minute în urmă se aflase în imposibilitatea de a se mişca. Fusese totul doar în mintea ei şi se apropia cu paşi repezi de ieşirea din labirint. Curiozitatea o împingea să afle ce se afla dincolo de acea uşă; probabil un alt labirint, noi întrebări, alte răscruci. Dar ştia bine că deasupra-i va veghea un cer mai senin şi că vântul nu-şi va mai risipi frunzele, ci le va aduna.
Genial citatul din Coelho :P, am spus eu însămi de atîtea ori chestia asta de-a lungul vieţii fără să ştiu că îl citam pe Coelho, de mi-e şi jenă, zău. O să citesc şi articolul, după ce îmi trece iritarea că citezi un autor care, chiar şi după citatul dat, îţi dai seama ce valoros e ! Mă laşi? :P
Just! My mistake, recunosc: lipsă de inspiraţie, de răbdare de a căuta ceva mai potrivit şi încă trei mii şase sute treizeci şi opt de scuze puerile. Şi, ca pedeapsă, nici n-am vrut să mai pun alt motto în loc, dar l-am găsit pe Hugo şi mi-a plăcut.
Iertareee! :D