Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus şi câmpu-i veştejit -
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu n-ai venit!

Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit -
Plângând, pe drumuri te-am chemat,
Tu n-ai venit!

Iar mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti -
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!

Fie ca acest Crăciun să aducă tuturor pace, bucurie, dragostea celor din jur şi nu în ultimul rând un Moş generos. Sărbători cu bine!

Vreau o sanie şi vreau un cal
Şi-un colind.
Şi pe alba pârtie de deal
S-o întind.
Eu să plec pe-un drum fără sfârşit
Singurel,
Ca un trist, ca un neadormit
Clopoţel.

Norii au un straniu mers, trec şi ning,
Şi se-aude-n Univers: ding, dang, ding!

Să mă fugărească lupi flămânzi
Prin nămeţi.
Să mă uit în ochii lor rotunzi:
“Voi ce vreţi?”.
Din banalul, zilnicul concert
Să mă smulg
Şi în iarna mare să mă pierd
Ca un fulg.

Şi cândva, pe drumul de pe deal,
Coborând,
Să se-ntoarcă o sanie şi-un cal
Şi atât.
Eu să mor şi să mă pierd în cer
Şi să ning
Peste casa mea cu leru-i ler,
Ding, dang, ding!

Stătea cu privirea aplecată peste rândurile cărţii de minute bune, dar cuvintele îi jucau înainte, literele se amestecau, imposibil de descifrat. În jur, numai linişte şi nemişcare. Se rătăcise, nici nu mai ştia pentru a câta oară, în labirintul propriei minţi, nu mai ştia de care gând să se agaţe pentru a ieşi la liman. Cu cât se întreba unde se află, în ce loc şi în ce timp, cu atât simţea că se cufundă mai mult; totul era relativ în jur, toate de care se sprijinea alunecau într-un amestec indefinit de culoare şi parfum. Simţea, mai mult decât oricând, că trebuie să se ridice şi să le spună tuturor ce fericire este să poţi schimba, cu un cuvânt, lumea întreagă. Dar trupul refuza să i se supună, încerca zadarnic să facă vreun gest, era vlăguită şi, cu un ultim efort, şi-a dat seama că nu reuşeşte să îşi aleagă cuvintele pe care să le adune în discursul în care-şi punea speranţele. A înţeles imediat: nu era nimic de spus, ceea ce părea a fi idealul ei ar fi atras priviri neîncrezătoare; a renunţat, poate prea repede.
A lovit cu pumnii strânşi marginea biroului, dar sunetul s-a auzit mocnit, departe, de afară venit parcă. Prin fereastra deschisă nu pătrundea, de astă dată, nicio adiere. Cu ecou, neputinţa răsuna în ea, ca un dangăt de clopot, şi-i cuprindea întreaga vitalitate, dorinţa de a se desprinde de acolo şi de a alerga către lume. Voia să rupă din pomi, de pe cer, de pe case şi din priviri tapetul gri, sumbru, lăsând în loc culorile vii, întregi, pe care nu ştia nici măcar dacă le văzuse aievea vreodată sau doar le visase.
Fericirea ei liniştită, acea fericire a împlinirii, se transformase pe nesimţite  într-o legănare continuă. Îi lipseau hohotele de râs, vocile care i se păreau adesea stridente, privirile pe care uneori le evita, cuvintele pe care le împrăştia pe foi, la întâmplare, lăsându-le uitate. Amintirile, ajungând treptat către dânsa, o dezmorţeau dureros; nu aceasta îi era, se pare, fericirea. Era curioasă cât timp trecuse de când se tot amăgea. Ceasul de la mâna stângă parcă abia atunci începuse să-şi mişte secundarul. Se limpezeau chipurile, vocile şi locurile ce-i aparţineau; cartea i-a căzut din mână.

A lăsat-o acolo. Probabil că nu o va mai citi vreodată. Era cartea trezirii sale la realitate, asupra căreia cădea vina întreagă, pentru că avusese neşansa să-i pice în mână la momentul nepotrivit. De altfel, o carte foarte bună, şi-a spus, privind-o pentru ultima oară. A tresărit, i s-a părut că nu mai văzuse niciodată acea copertă care parcă o surprindea pe ea, în cele mai mici detalii, exact aşa cum fusese: aparent fericită. Dar nu mai conta, nu mai avea să vadă acele pagini, la fel cum nu mai avea să-şi vadă acelaşi chip; şi-a dat jos masca o dată pentru totdeauna. Ispitită de lumea care, brusc, avea o altă înfăţişare, cu privirea înseninată de noile înţelesuri ce i se arătau în cale, s-a ridicat, uitând că doar cu câteva minute în urmă se aflase în imposibilitatea de a se mişca. Fusese totul doar în mintea ei şi se apropia cu paşi repezi de ieşirea din labirint. Curiozitatea o împingea să afle ce se afla dincolo de acea uşă; probabil un alt labirint, noi întrebări, alte răscruci. Dar ştia bine că deasupra-i va veghea un cer mai senin şi că vântul nu-şi va mai risipi frunzele, ci le va aduna.

Mi-aş dori uneori să mă pot întoarce. Sunt momente din viaţă pe care sufletul a ales să le păstreze, aşezându-se parcă de-a curmezişul drumului pe care trecea, grăbit, timpul. Le-am adunat şi îmi revin în gând iar şi iar; conştientă fiind de imposibilitatea de a da timpul înapoi, neîncrezătoare în putinţa de a-l opri, închid ochii şi îmi este suficient. Dorurile nu tac şi nu se sting. Ard mocnit încontinuu şi uneori flacăra lor izbucneşte, amintindu-mi de tot ce iubesc mai mult. Mă întorc la cărările pe care le străbăteam, chiar de se întâmplă să nu le mai găsesc şi să le parcurg doar cu amintirea. Mă întorc la cântece, la imagini, la cărţi, la poezii, la dulciurile preferate. Acolo a rămas copilăria mea, acolo am rămas şi eu, chiar dacă nu întreagă. Pentru că tot eu sunt şi aici, iar copilăria mi-a rămas în urmă. Am refuzat să rămân singură, şi astfel am avut alături oameni extraordinari, suflete minunate. S-a întâmplat, şi încă se mai întâmplă, să fim uneori departe. Dar ne unesc cuvintele, clipele petrecute împreună, gândul, dorul şi iubirea.
Nu am fericire mai mare decât aceea că mă pot întoarce. Fericirea aceasta este totodată şi scutul pe care îl ridic mereu ca să mă apere de cuvinte grele, de greutăţi, de situaţiile care-mi par a fi fără de ieşire. Mă ascund şi plâng alteori, apoi mă ridic şi mă întreb dacă aşa îmi doresc să fiu, slabă şi neputincioasă. Îmi spun că nu şi, purtând în suflet o lume bună, luminoasă, caldă şi tandră, făurită de mine şi aşa cum poate nu va exista niciodată, merg mai departe. Îmi învăţ zi de zi lecţia de a nu mă lăsa doborâtă.

Ştiu că nu aş reuşi fără aceste începuturi la care tot revin. Fără amintiri, nu aş mai însemna nimic.

Arareori ne amintim ce ţară minunată avem. Lăsăm răutăţile, lipsurile şi mizeriile să acopere tot ce este bun în ea, tot ce este bun în noi. Ne este ruşine cu sentimentul de patriotism- de altfel la fel de firesc ca dragostea de mamă-, ne este teamă să nu fim consideraţi naţionalişti. Ne este ruşine să susţinem sus şi tare că ne iubim ţara, dar nu ne dăm în lături de la a o lovi. O lăsăm adesea în părăsire, ne dezicem fără tăgadă de ea.

Uităm de toţi cei ce-au luptat pentru România şi aproape că am face orice ca să distrugem tot ce au clădit ei. Se risipeşte din noi recunoştinţa că a existat un domnitor ce a înfăptuit o unire, o Mare Unire, că a existat un poet ce a adus ode ţării lui- care este şi a noastră-, că au existat sculptori şi pictori ce au dus tricolorul în zări străine, mândrindu-se cu el. Suntem răzvrătiţi şi ignoranţa nu va rămâne nepedepsită; avem o limbă, avem o patrie, nu suntem orfani de ţară şi totuşi ne batem joc. De ziua ei facem un circ ieftin, nu o sărbătorim grandios, cum ar merita. Nici măcar o zi pe an. Dacă ţara noastră nu merită să fie iubită şi respectată, nici noi nu merităm.

Dar astăzi, de ziua României, lăsăm deoparte răul şi ne întoarcem către ţara noastră cu bucurie, cu cântec, cu vers. Îi dorim să prospere, îi dorim vremuri paşnice şi oameni care să ştie să o preţuiască, să o poarte în suflet cu drag, mereu.

La mulţi ani, România!

Au trecut ani mulţi, zile şi mai multe, clipe nenumărate, s-au desfăşurat înaintea mea unele dintre cele mai frumoase amintiri şi totuşi, cu gândul, nu am putut pleca niciodată de acolo. De acolo, de lângă oamenii care mi-au fost atât de dragi şi pe care a trebuit să îi las, fără pic de îngăduinţă din partea sorţii, în urmă. De acolo, din curtea în care, cu braţele pline de flori, cu mersul mărunt şi emoţiile apăsându-mi greu pieptul, am păşit pentru prima oară când aveam doar şapte ani. Nu mi-a fost mereu uşor, nu mi-a fost mereu plăcut, dar am avut în preajmă oameni care m-au ţinut de mână, pregătiţi să mă ridice la suprafaţă ori de câte ori eram pe punctul de a ceda.

Au trecut ani buni de când paşii mei se îndreaptă către altă curte, către alte porţi, către ferestrele altei şcoli, dar gândul se întoarce mereu la ei. Cu sufletul, am rămas în leagănul copilăriei, refuzând cruzimea cu care timpul m-a smuls de acolo mult prea repede, mult prea nepregătită pentru o asemenea despărţire. Jumătate din mine a rămas lângă dânşii, şi este suficientă o oră petrecută în preajma lor pentru ca apoi să fiu fericită la gândul că şi a doua zi voi merge într-acolo. Dar e o minciună. Acolo, cu adevărat şi pentru totdeauna, nu mă voi mai întoarce niciodată; nu mai sunt a lor; suntem cu toţii la o clipă depărtare de a fi uitaţi, alţii ne-au călcat pe urme şi şi-au găsit locul în sufletele profesorilor despre care am avut impresia- total greşită- că niciodată nu ne vor putea înlocui, cărora credeam că le-am fost speciali.

Nimic nu ne mai leagă de locurile începuturilor noastre, de băncile în care am fost şlefuiţi, poate doar voinţa fără temei, de neînţeles, de a ne reîntoarce iar şi iar. Până când? Nu îmi iert slăbiciunea; dar cât timp voi mai avea la cine să mă întorc, o voi face cu drag, cu bucurie. Prin oricâte clase ne-am perinda, oricâţi oameni mari şi buni am avea în faţă, la catedre, gândul va fi mereu la chipurile primilor profesori. Repet greşeala de a vorbi despre noi. Dar, pe nesimţite, am rămas doar eu; întorc privirea de jur împrejur, dar nu zăresc niciun chip cunoscut, întind mâna, să vă iau cu mine spre trecut, însă niciunul nu vine. Sunt singura care a rămas în urmă, sunt singura a cărei amintire nu poate să se desprindă de acolo, din prima noastră şcoală, de lângă primii noştri dascăli. Voi, cu toţii, ridicaţi frunţile şi scrutaţi, cu privirea senină, viitorul. Eu ştiu însă că, oriunde m-aş afla, mă va-nsoţi dorul de ei. Sunt puţini oameni de care, orice ar fi hotărât viaţa, nu m-am putut despărţi. Pentru că i-am iubit, pentru că mi-au fost părinţi şi pentru că, dacă m-aş dezice de dânşii, nu ştiu cui aş mai aparţine. Eu ştiu că lor le datorez ceea ce sunt; nu singură am ajuns până aici.

Am vorbit la plural şi despre ei. Dar am o singură imagine în minte; aceea a maestrului. Îi mulţumesc astăzi pentru tot, pentru grija pe care mi-a purtat-o, pentru susţinerea necondiţionată, pentru răbdarea pe care a avut-o şi pentru bucuria cu care m-a aşteptat ori de câte ori m-am întors acolo unde pentru mine, timp de câţiva ani, a însemnat acasă, a doua casă. Cu lacrimi în ochi şi cu dorinţa de a-i putea călca măcar pe jumătate dintre urme cândva, peste ani. Cu dorinţa de a mă putea face şi eu atât de iubită. Tot cândva, peste ani.

Nemărginirea zărilor şi îndemnul blând al razelor de soare ne însoţeau drumul pe cărările toamnei. Am trecut prin ploi, prin vârtejuri de frunze, de culori şi de cuvinte, şi iată-ne acum, dincolo de mijlocul drumului; cu seninătatea împlinindu-ne frunţile, privim înapoi şi ne inundă bucuria de a fi parcurs cu bine atâtea zile, fiecare cât o viaţă.

Ne năşteam în fiecare dimineaţă. Deschideam larg ochii către bucuriile vieţii şi ni se părea că este primăvară iar şi iar. Dar mirosul frunzelor veştede şi melodia aripilor în zbor ne aduceau toamna prin ferestre, odată cu lumina rozalie ce se ivea timidă dinspre est. Răsăream în acelaşi timp cu discul soarelui şi luminam copilării succesive până la mijlocul zilei, când anii cei frumoşi ai tinereţii ne copleşeau cu trecerea atât de rapidă a clipelor, a vârstelor. Nu ştiam, sau nu voiam să ştim că vine înserarea. Soarele nu dogorea, dar îi vedeam căldura în auriul frunzelor ce se lăsau, obosite, pe braţele vântului, desprinzându-se tot mai des, tot mai des, de crengile rămase pustii.
După-amiezile, când îmbătrâneam, veneau pe nesimţite cu toamna pe creştet. Erau acele momente ale zilei când eram noi înşine în armonie cu anotimpul pe al cărui miez îl gustam în strugurii purpurii. Venea pas cu pas înserarea, când începeam să regretăm toamna în care, deşi numărul anilor ne împovăra şi ne făcea mersul anevoios, fiecare nuanţă de arămiu ne era alinare şi pe aripile păsărilor ne aşezam visele, sperând să fie duse către împlinire. Gheţurile iernii, cu ascuţişurile lor, se cuibăreau în noi şi neaua se aşeza peste tăcerea noastră, peste somnul nostru. Dar ne trezeam din nou, ne năşteam din nou, trăia -amorţită în noi- amintirea unei alte zile, unei alte vieţi, dar o luam de la capăt. Şi era din nou toamnă, din zori până la asfinţit, însă prin noi treceau, ca un fior, toate cele patru anotimpuri, concentrând fiecare în sine nenumăraţi ani şi câteva vârste. Le simţeam ca făcând parte din noi, eram copii la fiecare răsărit şi bătrâni odată cu apusul, şi ne minunam singuri de câtă amintire putem îngropa în noi, de câtă uitare există pe lume, cât să ne cuprindă în negurile ei.

Treceam prin timp ca printr-un joc, culorile se amestecau ca într-o aruncare de zar şi ne trezeam deodată altfel. Ştiam că trăim o magie, ştiam că am fi putut preţui totul mult mai mult. Cerul, boltit senin şi ocrotitor deasupra noastră, ne-a amintit că nu era suficient să ştim. Copacii, părăsiţi de veşminte, şuierau printre ramuri un cântec al tristeţii. Trebuia să trecem pe lângă ei, şi numai având puterea de a asculta muzica iubirii noastre puteam să împânzim şi melancolia lor cu o bucurie colorată, dulce şi caldă. Luam parfumuri din livezi şi le împrăştiam cu generozitate lumii întregi, ne umpleam braţele de frunze şi le aruncam către cer, dându-le viaţă, dându-le zbor, arâtându-le că acolo este locul lor. Aveau să fie de acum ale pământului, aveau să dea rod primăvara viitoare. Poate mâine dimineaţă.
Fericirea noastră era un vis. Dar rămâneam visători până la capăt. Nici mugurii primăverii, nici nisipul fierbinte al verii, pe care marea nu izbuteşte să-l răcorească, nici vestejirea toamnei, nici albul iernii nu ne vor trezi vreodată. A noastră este toamna, cu bucuria ei, a noastră este viaţa, ca o minune ce ni s-a dăruit pe nemeritate. Suntem ai vieţii, suntem ai toamnei, suntem fericiţi.

A urmat clipa în care aveam să realizez, o dată pentru totdeauna, că nimic nu va mai putea fi la fel. Trebuia să-i smulgem timpului clipele, să furăm de la locuri ferestre mici de libertate, prin care să ne strecurăm câte o vorbă bună, câte un cuvânt cald, câte un sfat. Răspunsul venea la minute bune după ce era rostită întrebarea, pentru că vârtejul oamenilor ne lua după el, împiedicându-ne de la a avea o discuţie normală. Nu aşa suntem noi, nu astfel obişnuiau să ne fie întrevederile.
A urmat clipa în care mi-am dat seama că, odată despărţiţi, oamenii nutresc zadarnic speranţa de a mai putea relua totul de acolo de unde au lăsat. Aveam un gust amar, pe care nu mi l-a putut alunga nici măcar optimismul debordant din ultima perioadă, era momentul în care eram scârbită de neputinţa de a ne mai întoarce, de neputinţa de a rămâne neschimbaţi măcar două secunde consecutive. Mă săturasem până la refuz de toate oscilaţiile vremii, ale personalităţii noastre, ale contextului, nu găseam nicio fărâmă de statornicie de care să mă fi putut agăţa.
Ne priveam, eram la fel ca atunci când ne-am spus la revedere, dar nu mai puteam face nimic altceva decât să ne întrebăm ce am făcut în tot acest răstimp şi să ne urăm, la final, o zi bună. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum nici nu ne-am fi revăzut; sau, dimpotrivă, ca şi cum am fi ştiut dintotdeauna că ne vom reîntâlni şi am respectat o convenţie tacită de a ne comporta exagerat de firesc. Aproape nefiresc de firesc. Credeam că m-ar face fericită reuşita de a rupe din timp o bucată ceva mai considerabilă. Dar nu, greşisem. Ne clădim viaţa din rupturi şi reîntâlniri, deşi ştim că legătura, astfel slăbită, va ceda mai devreme sau mai târziu.

A urmat clipa în care m-am trezit la realitate şi, deodată, am deschis ochii şi mi-am văzut oamenii din jur. Mi-am simţit, ca pe o piatră de moară ce-mi atârna de gât, imposibilitatea de a mă rupe din cercul lor, în care eram constrânsă a-mi petrece existenţa aceasta (pe care, să fim oneşti, nu prea ne permitem să o irosim oricum), imposibilitatea de a mă lega de înalturi, de oamenii din acea sferă desprinsă de lumea obişnuită. De oamenii speciali, de oamenii minunaţi. Sunt atât de puţini în preajma mea şi sunt tocmai cei cu care reuşesc să mă văd pe fugă, cei pe care i-am iubit enorm şi pe care trebuie acum să mă mulţumesc să îi salut în treacăt şi să-i întreb dacă sunt bine, aşa cum ştiam cândva că sunt din simpla întâlnire a privirilor.
A trebuit să mă dezvăţ de a-i cunoaşte, de a le intui atât de bine gesturile, cuvintele şi gândurile, până la asumare. A trebuit să mă dezobişnuiesc de la a spune că-mi sunt aproape, a trebuit să mă despart de dânşii, de fiecare, pe rând, spunându-mi de fiecare dată, ca banda unei casete stricate, că nu-i nimic, ne vom mai vedea. Nu. E o iluzie prostească. Degeaba ne vom mai revedea. Sunt momente în viaţă şi sunt oameni cu care nu ajunge să te reîntâlneşti. Sunt momentele pe care nu le-ai dori terminate şi sunt oamenii pe care i-ai vrea aproape mereu. Am considerat întotdeauna că, în viaţă, cel mai important este să nu avem regrete. De aceea scriu; pentru că, regretând ceva ce nu am făcut, ce nu am dorit, dar s-a întâmplat de la sine, nu am nicio altă putere.

Astăzi, când văd că speranţele toate se transformă în iluzii, când văd că timpul, deloc generos, picură între noi momentele în care ne e dat să fim alături,  mă întorc către ei, către toţi oamenii minunaţi pe care am avut marea onoare de a-i cunoaşte şi, depăşind durerea de a nu-i putea avea lângă mine aşa cum mi-aş dori, ca maeştri, le mărturisesc dragostea mea nemărginită şi recunoştinţa. Sufletul meu va fi gara ce-i va aştepta, primitoare, ori de câte ori trenul vieţii va îngădui staţionarea.

Nu mi-aş fi imaginat niciodată că timpul poate să treacă atât de repede. Ca o ultimă rocadă prin locurile copilăriei, ale adolescenţei, ale atâtor paşi repetaţi şi aşezaţi în urma lăsată adânc de drumul de-atâtea ori străbătut, vremea se împuţinează, fiecare zi fiind ultima. Este ultima zi de septembrie alături de voi. La anul pe vremea asta…
Teama se strecoară perfidă printre noi; necunoscutul ne priveşte de după colţuri, şoptindu-ne să ne bucurăm cât mai putem de locurile atât de familiare, din care ne va smulge în curând, pe neaşteptate. Fiecare frunză căzută bate gongul de final; cine ştie peste câte toamne ne vom întoarce, să privim frunzele, ca nişte aripi aurii frânte, desprinzându-se din teiul din faţa ferestrei sau din nucul de la poartă, sau din via bunicilor. Mi-aş refuza plecarea, dar ştiu că ar însemna să-i fiu potrivnică destinului ce mi s-a pregătit, pentru că deşi ani de zile aici a fost acasă, nu aparţin decât cu amintirile acestor locuri. Ştiu, privirea trebuie aţintită către zări.

Viaţa ne va lua în vârtejurile ei, din care nu ştiu dacă vom mai scăpa vreodată. Când am crescut atât de mult, când a venit timpul să ne purtăm paşii, singuri, spre depărtări? În urmă am adunat clipe bune, succese, dezamăgiri, păstrăm în suflet amprenta oamenilor minunaţi, ascundem rănile, plecăm la drum însoţiţi de mănunchiul de vorbe bune. Din tot ce-a fost, puţin a mai rămas. Stiloul ne este pus în mâini şi învăţăm să ne scriem singuri soarta, depinde doar de noi dacă vom învinge sau nu, dacă scrisul ne va fi tremurat sau de vom avea o grafie impecabilă. Am ajuns în momentul marilor decizii, pe care cu sufletul şi voinţa întreagă l-am amânat atât. Suntem prinşi într-unul dintre colţurile vieţii şi nu vom avea scăpare până când nu-i vom oferi răspunsul izbăvitor.
Doar timpul, cu ale lui mistere, cu trecerea lui atât de întortocheată, uneori mai alertă, alteori mai lentă, ne va arăta drumul. Ne va arăta drumurile. Ne va pune în faţa bifurcaţiilor şi ne va împinge, alege tu! Ieri eram copii; astăzi, deodată, trebuie să facem pasul hotărâtor şi să ştim dacă drumul este cel bun şi drept. Punem în balanţă şi ne întrebăm cu ce preţ am plăti o greşeală. Ar atârna atât de greu încât ar fi poate imposibil de răscumpărat. A venit clipa când, mai mult decât oricând, ne amintim că avem o singură viaţă şi că, deşi căile pe care-am dori să pornim sunt numeroase, doar pe una singură ne vom putea purta bucuriile şi amarurile.
Cu speranţa că lumina se va arăta la capătul tunelului ce pare interminabil, închidem ochii şi sărim. La risc, aşa cum numai tinereţea ştie, nădăjduind că nu ne vom spulbera în cădere, ci se vor găsi aripile care să ne înalţe. Pornim singuri în viaţă. Secundele ticăie, ticăie şi ne apropie de sfârşit. Cei mai frumoşi ani sunt în urmă. Pe următorii va trebui să ni-i facem aşa cum ni-i dorim prin forţe proprii. Le mai rămânem copii doar părinţilor, nu vom mai fi niciodată cei mici. Vremea ne-a trecut şi ne trece în fiecare minut. Copilăria, parcă luată de vânt, ca nisipul de pe ţărmuri, ni se risipeşte-n urmă. Cu un zâmbet amar, acceptăm, ca de fiecare dată, ce ne este dat. Încetăm să mai înotăm contra curentului; îi ţinem piept şi atât.

De regrete nu este loc. Plânsul este zadarnic. Teama ne macină sufletele. Nu ne rămâne decât să ne aruncăm în torentul necruţător cu credinţa că va fi mai blând cu noi.
Ne scapă vârstele printre degete, oricât de strâns ne-am ţine pumnii.