My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Degradé

Port cu mine un entuziasm adesea indescifrabil.
O fericire zburdalnică, zvăpăiată mă ţintuieşte pe loc şi apoi mă înconjoară, studiindu-mă ca pe o pradă. Se năpusteşte asupra mea, mă învinge şi uit deodată cum era(m) înainte de a-i fi supusă. O simţeam adesea lejeră, diafană, pitulându-se cu discreţie prin cine ştie ce colţuri ale sufletului, făcând imposibile încercările de-a o recunoaşte, de-a mă şti fericită şi nu doar împăcată. Nu şi azi. Azi, când mi se aşază pe suflet ca pe un teritoriu definitiv cucerit, venită laolaltă cu teama de a nu o pierde.
Mă văd deodată scoasă ca dintr-o vizuină în care am hibernat nu o iarnă, ci ani de-a rândul, şi împinsă în lumea largă, încărcată de o veselie cu care nu pe alţii, ci tot pe mine m-aş putea molipsi iar şi iar, şi cu iluzia că orice e posibil. Ca pe coame de valuri, sunt adusă – din nou – aici, pe-un drum pe care numai o învălmăşeală a unui suflet plin, ce se cere spusă în cuvinte spre a fi vindecată, îmi (mai) îndeamnă paşii.

Cuvintele sunt fericirea mea.
A trebuit să-mi spun acest crez ca să mi le reapropii, să le câştig încrederea, să le simt din nou cu mine, ale mele, sunându-mi în suflet, în gând. Iată-le, împrăştiate peste tot în jur, avându-mă ca stăpână pe mine, pe cea care nu ştie cum să le adune, să le clădească, să sufle viaţă în ele. Puterea asupra lor a plecat din mine fărâmă cu fărâmă şi acum, când o simt reconstruindu-se înăuntru-mi, parcă m-aş naşte din nou. Şi ce himeră, să cred că ar fi ale mele cuvintele; eu sunt a lor, din ele m-am zămislit şi mă întorc neîncetat către începuturi. Le aleg ca şi cum mi-aş alege părinţii, le scot din haos şi le arunc înapoi când sunt nemulţumită, refuzând să accept că greşeala este mereu a mea, că sunt supusa cea mai fidelă a nehotărârii, a credinţei că ar exista perfecţiune.
Fac uitată, deodată, timiditatea şi de-abia dacă-mi recunosc îndrăzneala de-a mă căuta, de-a deveni cea care doar mi-am închipuit că aş putea fi. Mă modelez atât de diferită de cea care obişnuiam să fiu, fără a şti măcar o clipă care sunt eu, adevărata. Alerg cu dinţii încleştaţi, din teama de-a nu-mi izbucni cuvintele, de-a nu le pierde din nou. Şi fug de mine, ca să mă pot reîntoarce. Să simt că, dintre toate locurile de pe lume, numai în mine sunt acasă. Să ştiu că, oricât de alungată aş fi şi de oriunde izgonită, mă am mereu drept refugiu.
Întâi de toate, trebuie să înfrâng ura care urcă în mine – tot mie adresată – de câte ori sunt atât de slabă încât să mă mărturisesc. De câte ori mă citesc în propriile cuvinte. De câte ori folosesc pronumele de persoana întâi.

Am adunat în mine prea multe; m-am adunat pe mine, întreagă, şi nu mai pot fi pusă în cuvinte, le sunt ca o umbră prea mare. Dar mi-e frică să tac, ca să nu dispar, ca să nu mă termin. Sunt un paradox.
Nu fericirea mi-e zvăpăiată, eu îi sunt ei astfel, şi-i devine greu să mă ajungă din urmă. Ameţită, desprinsă consecutiv din vârtejuri de gânduri, de iubiri, de tristeţi, mă prefac că sunt lucidă. Deciziile, însă, sunt departe de a fi în mâinile mele, o încredere nu ştiu de unde venită mă târâie în urma ei – pe cât de lent, pe atât de sigur şi definitiv – către o voie a sorţii. Unde mi-s îndrăznelile?
Un entuziasm adesea indescifrabil mă poartă cu el.

Fostă iubire

„Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, vară, trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec şi tremurul mâinii care-l caută.” (Ionel Teodoreanu)

 Vara este cărarea ce merge paralel cu drumul larg şi luminos al vieţii mele şi pe care mă rătăcesc mai mereu, izbutind cu greu să găsesc calea de întoarcere la fericirea atât de migălos croită, an cu an, alegere cu alegere. Vara este anotimpul în care zilele trec altfel, se târăsc mai greu, precum un tren pe şinele topite de soare, totul are întârziere, singurătăţile şi tristeţile par nesfârşite; ferice de cei ce ştiu să preţuiască ziua ce se întinde în faţa lor cu generozitate, lumina necruţătoare, care nu lasă nimic nedezvăluit. Eu nu ştiu. Eu caut umbra ocrotitoare, caut viaţa care parcă a plecat şi m-a lăsat în gară, să aştept următorul tren – următoarea toamnă.
Fără a-mi fi greşit vreodată, vara este atât de blamată de întregul meu suflet, încât simt că eu îi greşesc. Îmi aduce mereu cu sine o nouă vârstă, ea e cea care adaugă an cu an vieţii mele, dar răsplata unică îi este bucuria pe care o trăiesc ştiind că la finalul ei mă aşteaptă toamne pe care le voi îndrăgi cu inima toată. Îi datorez sute de zile pe care nu i le-am preţuit, pe care le-am lăsat să curgă, căzând dintr-o aşteptare în alta, între o întâlnire cu cineva drag şi o călătorie într-un loc în care să găsesc linişte.
Vara îmi acordă mereu răgazul – prea lung – de a mă întreba ce se va întâmpla cu mine; teama de a afla răspunsul şi frica de a ajunge la răspântii fără a şti în ce direcţie să o apuc îi aduc altă vină, aceea de a mă trezi, de a-mi răpi cu brutalitate şansa de a nu-mi pune întrebări înainte de vreme.
Vara m-a luat, în acest an, de lângă oraşul de care am greşit ataşându-mă atât de mult; nu am izbutit să mă dezleg de el, ci am fost smulsă de acolo şi, adusă în locul care pentru aproape douăzeci de ani a însemnat acasă, a trebuit să realizez – nu fără urmă de tristeţe – că aici nu îmi mai găsesc rostul.
Neîndurătoare, nu am făcut altceva decât să privesc, pasiv, cum orele, zilele, săptămânile şi – în ultimă instanţă – lunile trec dilatate, oferindu-mi arareori momente de reală bucurie, cum izbutesc să o facă celelalte anotimpuri. Vara n-a fost, de-a lungul ultimilor ani, mai mult decât o punte. Am folosit-o întotdeauna ca să trec dinspre primăveri spre toamne şi, ca să-şi ia tributul, a început să se îngusteze, să-mi încetinească paşii, să-mi întârzie sosirea în septembrie, să-şi prelungească zilele, să se aşeze pe sufletul meu, îngreunându-mi-l. Vara nu uită niciodată să îmi spună că îmbătrânesc, că anii trec cu repeziciune şi că nu am timp nici măcar să îi regret; se oferă pe sine în schimb, ca să îmi dea o lecţie pe care refuz întotdeauna să o învăţ. Poate, dacă aş preţui timpul ce se scurge între iunie şi august, aş fi răsplătită, lăsându-mi-se mai mult răgaz să trăiesc atât de iubitele primăveri, ierni şi toamne. Dar, nerecunoscătoare fiind, nereuşind cu niciun chip să iubesc verile cu dedicare, trebuie să plătesc preţul de a trece prin restul anului ca printr-un tunel, cu o rapiditate care nu îmi permite să păstrez nimic din ceea ce mă face fericită.

În copilărie aveam alt suflet; verile erau cea mai mare bucurie, liniştea pe care o aduceau era cel mai preţuit dar, verdele lor – încântarea privirii. Dar acum, vara este peronul pe care aştept, privind la ceas din minut în minut, iar secundarul, atât de zvăpăiat în alte dăţi, acum parcă stă. Ca şi cum aş fi lăsat în urmă o fostă mare iubire, lovesc neîncetat într-un anotimp de care obişnuiam să fiu îndrăgostită; există, aşadar, uitare adevărată, urmată de nerecunoştinţă. Sunt o mare dezamăgire a verii, probabil. Aştept ca sufletul să mi se mai întoarcă, din când în când, la cel care era altădată, şi să ştie – să înveţe – să trăiască. Până atunci, fiecare vară poartă nenumărate vini: somnul e prea lung, tăcerile prea grele, despărţirile prea repezi şi soarele prea aspru.
Vara începe să amuţească, vine timpul ca această cărare paralelă cu drumul meu să facă o cotitură. Mânată de un suflet care tânjeşte după toamnă, voi găsi calea de întoarcere la viaţa mea, care parcă poartă verile într-o tolbă în care timpul este altul decât cel ce mi s-a dat mie, spre a fi trăit. Ca şi cum aş avea parte de zile pe care le-aş putea irosi, de zilele altcuiva, care mi-au fost dăruite, în afara celor ce îmi aparţin, limitate. Şi dacă vara e un dar, de ce nu mă pot bucura de el? Când voi realiza că – de fapt – mă amăgesc?

Visuri împlinite ca-n vise

Se spune că fericirea nu există, că e pură amăgire. Fiecare dintre noi are fericirea sa şi noi singuri ştim căror trăiri le dăm acest nume. Împlinirea, liniştea de a fi în locul ce ţi-a fost menit, bucuria de a fi înconjurat de oameni extraordinari sau – idealul – câte puţin din fiecare. Fericirea poate sta în lucruri aparent mărunte, precum un început promiţător, care îţi umple sufletul de bucurie şi îţi aduce mult dorite confirmări. Începutul a ceea ce urmează să se întâmple aşa cum decizi tu. Fericirea poate sta în încântarea de a descoperi că ai făcut alegerea corectă. Fericirea poate sta în Universitatea din inima unui oraş către care sufletul a tins dintotdeauna. În inima Iaşului. A mea ştiu bine că aici este.

*

Unul dintre cei mai frumoşi ani pe care i-am trăit ia sfârşit şi nu reuşesc să înţeleg când a trecut. A fost un vârtej de întâmplări frumoase şi oameni minunaţi, pe care a trebuit să îi las în urmă la fel de repede cum i-am întâlnit. A trebuit să învăţ – şi nu am reuşit, încă exersez – cum să las totul în urmă fără a mai suferi de parcă lumea s-ar termina, să înţeleg că viaţa nu e altceva decât un mănunchi de întâlniri şi despărţiri, arareori urmate de regăsiri.
Am realizat că nu există fericire mai mare decât aceea de a-ţi fi găsit drumul şi de a simţi acest fapt clipă de clipă, cu fiecare pas pe care îl faci pe coridoarele Universităţii, cu fiecare moment în care, fascinat, iei parte la prelegerile profesorilor de la facultatea pe care ai dorit-o cum nu se poate mai mult. Nepreţuită este clipa în care îmi dau seama că lupta nu mi-a fost în zadar şi că intuiţia, hazardul, ambiţia sau ce o fi fost m-au adus aici, unde simt că îmi pot afla cu adevărat sensul în viaţă.
La fel de greu cum îmi este să mă desprind de locurile care mă leagă de acest an grozav – locuri pe care, de altfel, le voi regăsi neschimbate în mai puţin de patru luni – îmi este şi să înving teama că la fel de repede vor trece şi ceilalţi (atât de puţini) ani de studenţie.

Am reuşit să păstrez din cea care eram odată afecţiunea pentru cei din jur, pe care credeam că o voi face pierdută când mă voi lovi de indiferenţă; nimic nu mi-a stat în cale, însă. Oraşul a cărui chemare o simţeam în mine parcă dintotdeauna m-a aşteptat nu doar cu braţele lui deschise, ci şi cu oameni ale căror braţe s-au deschis înainte-mi, primindu-mă binevoitoare şi demonstrându-mi că sunt, cu adevărat, acasă. Am învăţat să fiu optimistă, să profit de ceea ce primesc şi să iau ce este bun din tot ceea ce trăiesc; am învăţat că (aproape) nimic nu este imposibil, că un zâmbet poate muta şi munţii, că există prietenii adevărate, care trec proba timpului. Am reuşit să mă îndrăgostesc de locul în care am ajuns atât de mult încât să nu îmi mai pese de lucrurile mai puţin bune care – inevitabil şi cât se poate de firesc – se întâmplă. Am învăţat să devin mai bună. Să răspund ori de câte ori mi se cere ajutorul, să împart cu cei din jur totul, de la ciocolată până la cursuri, să risipesc emoţiile premergătoare sesiunii.
Am iubit să stau sub Teiul lui Eminescu. Am iubit sala de lectură, fie iarnă, fie vară. Am iubit sălile facultăţii, în care de fiecare dată când intram simţeam că mă întorc acasă. Chiar dinainte să plec, îmi este parcă dor să revin.
Am învăţat să fiu eu, cea care mi-am dorit mereu să devin; mă îndrept astfel spre mine, prin Iaşi, cu popasuri lungi la Cuza. Am învăţat să fiu cu adevărat fericită; am învăţat că – într-adevăr – fericirea (ca şi norocul) şi-o face omul cu mâna lui. Am învăţat că visurile pot deveni realitate.

Printre picături, am mai învăţat câte ceva şi despre limbă şi literatură.

*

Fericirea poate sta în liniştea sufletului pe care niciun regret nu îl macină. Sau chiar – cum nu se poate mai prozaic – pe băncile unui amfiteatru de la etajul doi. A mea ştiu bine că aici este.

Sărbătorita zilei: Ana Blandiana

Suficientă mie

Suficientă mie nu mi-am fost niciodată,
Atârnând mereu ca un fruct de o creangă în vânt,
Ca de un arc încordat, o săgeată,
Ca de propria sa etimologie, un cuvânt.

Ce-am însemnat înainte de-a fi fost pe pământ,
Ce sens visat de demult devenit speranţă uitată
Mă străbate sărind peste rând
Şi făcându-şi din mine dovadă

Şi verigă a unui mister amânat,
Ca să continue diferit, însă viu,
Plătind cu dobândă acelaşi păcat

Pe care ţi-l las moştenire târziu,
Ca să-l înţelegi şi să-l porţi mai bogat,
Numai tu, cititor nenăscut, ca un fiu…

Tudor Gheorghe – Târziu

Mi-e frică, Doamne, c-am ajuns
Demult la mijloc şi nu ştiu
Ce-s, întrebare sau răspuns,
Sunt mort sau încă mai sunt viu?

Ciudate sunete m-ating
Şi-mi lasă urme sângerii,
Ninsorile care mă ning
Sunt prea târzii, sunt prea târzii.

Unde-am greşit şi ce cuvânt
De frica mea s-a pribegit?
Şi cărui dor i-am fost mormânt,
Şi cărui soare asfinţit?

Arată-mi calea şi mă duc
Fără privirea cea-napoi,
Dar dă-mi o lacrimă de cuc
Pe-o frunză mică de trifoi.

Să-mi fie candelă de drum,
Să-mi ţie noaptea de urât,
Când mă vor spânzura cu fum
Să-mi cânte-ncet, atât, atât.

„Acasă” al sufletului

Înfrunt viscolul pe drumul către bibliotecă, şi – privind agitaţia neîncetată a fulgilor – îmi spun că da, aşa îmi sunt şi gândurile, amestecate cu speranţele şi căutările nespuse. Într-un vârtej permanent, gonite de nu ştiu care vânt, întorcându-se şi revenind iar şi iar, poate în acelaşi punct, poate în altul, rupând cercul. Aşa sunt şi eu. Deloc statornică, imposibil de mulţumit – decât pentru perioade scurte, la a căror linişte mai revin (uneori cu mari eforturi, alteori involuntar) ca la unicul loc în care mă pot refugia. Oraşul din care nu a trecut extraordinar de mult timp de când am plecat nu mai are relief. Îl port în minte şi în suflet ca pe o hartă pe care mă plimb cu degetul, oprindu-mă asupra doar câtorva puncte, între care s-a scurs viaţa mea de până acum. Singură biblioteca rămâne mereu vie în gând. Ea nu intră – şi nici nu mi-aş dori aşa ceva – sub greutatea timpului care a aplatizat totul în cale. Rămâne înaltă, impunătoare, pulsând neîncetat, ca o inimă. Inima celor mai frumoşi ani, a celor mai frumoase amintiri, axul în jurul căruia – deşi a trebuit să plec de aici ca să realizez acest fapt – s-a învârtit acea jumătate a mea care se desprindea la început adesea, iar apoi din ce în ce mai rar (o spun cu tristeţe), trăind în acel deja devenit clişeu univers al cărţilor.
Biblioteca este, deşi poate nu mi-am dat seama la timp, locul de care îmi este cel mai dor, se rup părţi din mine şi rămân acolo de fiecare dată când plec ştiind că mă voi întoarce mai rar decât cum o făceam altădată. O păstrez ca pe cea mai de preţ comoară şi o am în gând laolaltă cu fiecare emoţie a braţelor încărcate de volume, a încântării dinainte de a-i trece pragul, a bucuriei de a parcurge cu vârfurile degetelor cotoarele atât de dezordonat colorate şi inegale de pe rafturi. Adevărul ei mocneşte necontenit în mine şi – insesizabil aproape – i-am aflat şi misterul. De ea nu m-au legat oamenii. Este singurul loc pe care îl regăsesc exact la fel, unde nu sunt întâmpinată nici cu bucurie, nici cu ostilitate, ci cu un constant sentiment de acasă, care – paradoxal – nici acasă nu este atât de pregnant. Îmi este din ce în ce mai clar de ce drumurile mele prin Iaşi ocolesc mereu biblioteca de acolo, de ce evit cu înverşunare să-i trec pragul, şi ştiu că pentru sufletul meu, toată viaţa – probabil, la cum mă cunosc – , în dreptul cuvântului bibliotecă va fi imaginea celei de aici, care m-a primit cu atât de mulţi ani în urmă încât îmi vine greu a crede că tot eu eram cea care deschidea pentru prima dată imensa uşă – aproape înspăimântător scârţâitoare – şi încă nu mă goneşte, deşi am trădat-o crunt, nemaioprindu-mă decât arareori acolo. Privindu-i clădirea impunătoare prin păienjenişul de fulgi care, în neastâmpărul lor, îmi îngreunau mult înaintarea, am văzut-o parcă deodată ca pe un glob de sticlă pe care mâinile mici ale unui copil îl agită ca să facă să ningă în el. Aşa o port cu mine, ca într-un glob în care stau înghesuite, ca în suflet, toate amintirile care mă leagă de acest loc al cărţilor, care, dacă ar putea, ştiu că mi-ar striga cu toată forţa că sunt pe drumul pe care trebuie să fiu. Nicio altă cale nu mi-ar fi oferit posibilitatea drumului de întoarcere către paradisul anilor mei tineri, către acest loc în jurul căruia o parte din mine rămâne să vegheze, oricât de departe aş fi plecată.
Îl am pe cel ce mi-a fost mentor, care mi-a zis cândva – de parcă aş fi visat, atât de mult mi se pare că a trecut de atunci – că Literele îmi vor fi drumul şi care nu a încetat nicio clipă, de atunci încoace, să mă susţină, o am pe cea care mi-a spus, pe un ton ferm şi imposibil de contrazis, dinainte de a mă cunoaşte cu adevărat, dar de parcă m-ar fi ştiut de o viaţă,  că nu trebuie să mă gândesc niciodată că aş fi greşit cărarea, şi am biblioteca din inima oraşului pe care îl duc cu mine. Trei vârfuri ale unui triunghi în mijlocul căruia mă aflu şi mă simt ocrotită, ştiind că oriunde aş întoarce privirea voi primi mereu gestul cald de confirmare şi alungarea oricărei temeri.

Şi ştiu că trebuie să las totul aici, într-o pagină de blog care îmi este preţioasă întocmai cum le sunt globurile de sticlă copiilor, pentru ca eu să pot merge înainte. Drumul trebuie parcurs până la capăt, căci acolo se află cheia cu care voi putea deschide porţile când mă voi întoarce.

Omar cel orb

414147_416202235117920_1642692524_o

Motto: „Mamă, secretul comorii e drumul, nu ştii?”

Succeselor răsunătoare ale primelor două romane ale Trilogiei Orientale scrise de Daniela Zeca, Istoria romanţată a unui safari şi Demonii vântului, le urmează Omar cel orb, menit să încheie – cu acelaşi succes, judecând după poziţia fruntaşă din topuri – acest ciclu. Apărut în octombrie 2012 la Editura Polirom, în colecţia Ego. Proză, romanul frapează printr-un paradox, şi anume acela dintre concentraţia de informaţii şi de detalii şi golul pe care îl resimţim, totuşi, la final, având impresia că ştim mult prea puţine lucruri despre Omar.

Viaţa lui Omar este un şir de despărţiri şi decepţii, iar aparentele escapade fericite – zadarnică încercare de a se adapta. Despărţirea de locul natal, de mamă, de prietenul său Shams, mai apoi de ţară, de soţie, de copil, şi în final despărţirea de lumină – dar nu şi de cunoaştere! În plan profund, despărţirea de religie şi de cultura sa, pe care, fără a se dezice de ele, nu avea să le mai regăsească vreodată la fel ca acolo, ca în leagănul copilăriei şi al tinereţii sale. Dacă în Demonii vântului poveştile de dragoste păreau pretexte care îi permiteau autoarei să îşi trimită cititorii, pe căi ocolite, la esenţa romanului, de această dată însuşi Omar este esenţa. Avem de-a face, de altfel, cu singurul roman din trilogie al cărui titlu este constituit de numele personajului, alăturat însuşirii care îl defineşte, anticipând faptul că acesta va fi axa întregii poveşti. Omar orbeşte, într-adevăr, însă el este orb înainte de acest moment; a nu mai vedea înseamnă, pentru el, a vedea cu adevărat.
Dacă nu ar fi fost „cel orb”, Omar ar fi putut fi cel care caută mereu să evadeze. În tablourile în care intră, însoţit de pisica neagră Eleonor, care în afara acestor călătorii se dezice de complicitatea lor şi îl sfidează, sau în labirintul pe care el însuşi l-a construit în urma unei revelaţii, labirint în care avea să se rătăcească oarecum cu bună ştiinţă, în încercarea disperată de a se ascunde şi totodată de a se regăsi, într-un moment de răscruce. Evadează în sine, fiindu-i imposibil să se adapteze, în pofida legăturii speciale pe care a avut-o din prima clipă cu Godun, gazda sa din ţara în care este exilat, dar şi a poveştii pe care o trăieşte cu Veterinara, poveste marcată de gelozie, scindată şi stând sub semnul unui trecut pe care Omar nu poate evita să îl poarte cu sine. „La lumină, în plină zi, se gândea la Veterinara, dar noaptea o visa pe Ghazal”. Ghazal, soţia lui Omar, o şiită a cărei dorinţă de a lupta pentru drepturile femeilor în societatea în care trăia nu îi va fi iertată, ci scump plătită, pare a fi singura lui iubire adevărată. I-a dăruit un copil, pe Armin Caryan, de care el s-a înstrăinat încet, dar sigur odată cu plecarea în Europa de Est, băiatul reproşându-i că banii trimişi, ca semn de grijă şi totodată ca veste că e bine, că trăieşte, nu îi erau de ajuns. Orice încercare a lui Omar de a se mai apropia de Armin a fost inutilă, nici măcar suferinţa pentru pierderea lui Ghazal nemaireuşind să îi unească. Oricum, Omar aparţinea altei lumi, chiar dacă nu pe de-a-ntregul, ci înjumătăţit de permanentele-i zbateri interioare şi de gândul lăsat în trecut.

Se creează, pas cu pas, o simetrie între cele două drumuri despărţite la răspântie, al lui Omar şi al soţiei sale, Ghazal. Fiecare dintre ei îşi găseşte refugiul în braţe străine, deşi, spre deosebire de Omar, care era cel plecat, Ghazal, în calitatea sa de cea rămasă, a aşteptat multă vreme întoarcerea celui pe care l-a iubit: „Punea mâna în foc că şi astăzi, după ce, oficial, toţi se lămuriseră că fugise, Ghazal îl aştepta ca o sfântă. Şi? Cât o să-l mai aştepte?”. Nu tot timpul, aşa cum se încredea Omar. Peste ani, Armin avea să refuze să îi confirme tatălui zvonurile despre mama sa: deşi fapte vehiculate şi cunoscute în Teheran, ele ajunseseră la urechile lui Omar ca ecouri slabe şi îi era extrem de dificil să le dea crezare.
Veterinara este o obsesie mai mult decât o iubire. Îi aşteaptă cu înfrigurare reîntoarcerile şi este disperat să afle ce se întâmplă cu ea în timpul în care nu sunt împreună. Fără a avea vreun motiv întemeiat sau vreun drept asupra ei, devine bănuitor şi crede, pe rând, că fiecare bărbat din anturajul lor i-a fost sau îi este amant.

Întocmai ca turiştii în labirintul de iederă, Omar este un rătăcit. Odată ajuns în Tabriz, îşi amintea de Yazd ca de acasă, ca de locul din care nu şi-ar fi dorit vreodată să plece: „Lui Omar, Nordul i se părea altă ţară. Nu voia să trăiască printre azeri. Dacă ar fi fost după gândul lui, nu ar fi plecat nicăieri în afara Yazd-ului, unde se născuse”. Plecat din Tabriz, însă, aceasta devenise casa lui şi Europa de Est luase locul Tabrizului de alătdată, din vremurile când îşi lăsase Yazd-ul natal.
Cu un pas în urmă, către Yazd şi mama sa, şi cu un pas înainte, către Tabriz şi tatăl pe care a fost nevoit să îl urmeze, deşi nu aproba în vreun fel dezicerea acestuia de religia zoroastriană, Omar a fost predestinat unei rupturi perpetue între ceea ce sufletul său ar fi dorit să aleagă şi ceea ce a trebuit să facă. Peste un timp, Tabrizul avea să fie pasul în urmă, în care îşi lăsa soţia şi copilul, iar Europa de Est pasul făcut, lipsit de voinţă, înainte, cu toate încercările adiacente de a păstra aparenţele unui arab perfect adaptat; pentru europeni nu conta că era persan, că era zartosht, ei oricum nu înţelegeau. Sufletul lui Omar rămăsese în trecut, în altă ţară şi la alţi oameni, oricât ar fi încercat el să se amăgească, recunoscător fiind pentru prietenia lui Godun şi pentru tot binele pe care acesta i l-a făcut.

Intenţia autoarei este – clar, a şi spus-o în numeroase interviuri – aceea de a surprinde, printr-un personaj eliptic, psihologia exilatului. Cu toate acestea, am putea spune că exilul lui Omar este şi un soi de strategie a Danielei Zeca: pentru a putea îngloba în naraţiune toate detaliile de ordin cultural şi religios ce privesc Iranul şi, mai cu seamă, zoroastrismul, l-a „fugărit” pe Omar de acasă. A reuşit astfel să îl facă să îşi amintească tot ce era esenţial despre credinţa lui, despre familie, despre ţara pe care a părăsit-o. Fiind acasă, ar fi avut două soluţii, fie să preţuiască la timp ceea ce avea, fie – inconştient – să treacă pur şi simplu prin viaţă. Odată plecat, însă, lucrurile se schimbă, sunt privite dintr-o cu totul altă lumină: ceea ce ar fi fost viaţa lui cotidiană devine brusc idealul spre care tinde, ceea ce a fost autentic în trecutul său. Aşadar, evenimentele din Iran pe care şi le aminteşte sunt însoţite de o multitudine de detalii cărora cel mai probabil nu le-ar fi dat aceeaşi importanţă dacă nu ar fi fost exilat şi atunci autoarea, al cărei scop principal – în pofida unei documentări riguroase – nu este acela de a descrie cultura şi civilizaţia din care provine personajul, alege să strecoare aceste date în evocările acestuia. Deşi naraţiunea este realizată la persoana a treia şi nu avem de-a face cu un monolog interior, totul este atât de bine pus la punct încât avem impresia că însuşi personajul i-a dictat scriitoarei ce să spună despre el şi ce ascunzişuri să dezvăluie, lăsând însă mare parte din secrete nedescoperite.

O carte care ne surprinde încă dinainte să ajungem la finalul primei pagini prin încărcătura aproape paradoxal lirică a prozei, un lirism încântător care te loveşte precum temperaturile Iranului; cum acest ţinut este de neconceput fără tipicele-i „52 de grade la sol”, cum spune autoarea în cuvântul înainte, aşa nici romanul nu poate fi imaginat fără metaforele concentrate, atât de bine înglobate în naraţiune. Ca structură compoziţională, Daniela Zeca a păstrat capitolele scurte, captivante şi – fără a le numerota – ne ţine cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină. Versetele din Avesta (cartea sacră a zoroastrienilor) şi numele localităţilor apar în calea cititorului ca frânghii de care se mai poate prinde pentru a se agăţa de realitate atunci când este atât de captivat de vârtejul ficţiunii încât simte că merge pe o cărare abruptă, coborând fără posibilitatea de a se opri. Destinaţia nu este deloc de neglijat.
Către final, ţesătura destinului lui Omar se mai răreşte, lăsând loc unei poveşti mai dilatate a lui Ghazal, despre care pe parcursul romanului se pomenea trecător. Până la ultimele rânduri avem impresia că protagonistul nu se va mai întoarce, ci – dispărut în mod misterios, aşa cum a făcut-o de mai multe ori, fie în tablouri, fie în propriul lui trecut – ne va face să revenim la ultima pagină scrisă despre el, ca să îi aflăm sfârşitul. Fals. Cheia se regăseşte în ultima frază, care ne întoarce la prima pagină, făcându-ne să înţelegem. Şi am putea-o lua de la capăt cu lectura, fără regrete.

Omar cel orb este o carte uluitoare, a cărei esenţă, misterioasă şi cochetă, se dezvăluie abia la a doua lectură: ajungem la finalul romanului şi ni se face dor să îl luăm de la capăt, simţind că nu sunt de ajuns paginile parcurse pentru fascinaţia regăsită în proza Danielei Zeca.

(Alecart, nr. 9/ decembrie 2012)

La antipozi

Glasuri vechi, cunoscute şi – aş crede, dacă nu aş şti că nu poate fi adevărat – prietenoase mă cheamă neîncetat acasă. Mă cheamă neîncetat aici. Nu găsesc, oriunde aş întoarce privirea, pe nimeni care să înţeleagă că nu mai pot veni, că nu mai sunt şi cu siguranţă nu voi mai putea fi vreodată, chiar dacă mi-aş dori, cum am fost. Cum eram când scriam, cum eram când verronica mai însemna acasă. Orice altceva îmi pare posibil acum, până şi a mai fi acasă acolo unde am fost o viaţă, în oraşul din care am plecat, dar nu şi să mai scriu. Am crezut pentru o clipă că scrisul ar fi putut fi constanta vieţii mele, rămas în calea atâtor plecări şi reveniri nehotărâte, în calea indeciziei perpetue, dar m-am înşelat crunt. Am plecat de aici o dată, nu ştiu cât timp a trecut de atunci şi cât de hotărâtă eram să o fac, pentru că am revenit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, când de fapt se întâmplase totul: după ce crezusem, copilăresc, că eu sunt cea care simte o chemare a cuvintelor, devenisem brusc cea care le chema şi la care nu se mai întorceau.
A devenit mai important în ultima vreme – şi pe bună dreptate – să citesc decât să scriu; tensiunea pe care o simţeam nu mai putea fi eliberată astfel pe nicio cale, nu le puteam spune cărţilor, de nebună, tot ce aveam pe suflet. Nu o pot face nici acum, şi iată-mă aici, unde nu mai sunt primită cu bunăvoinţă. Pentru că nu am intenţionat niciodată să fac din verronica un blog clasic, unde să vin şi să povestesc toate banalităţile care mi se întâmplă, nu am vrut ca verronica să-mi semene cu ceea ce am blamat cel mai mult de-a lungul vremii, şi anume locul unde vii să te destăinui, cu acea falsă impresie că i-ar păsa cuiva de ce ţi se întâmplă, şi totuşi am ajuns să vorbesc despre mine nepermis de mult. Am crezut, de asemenea înşelându-mă, că sunt o bună actriţă, că pot disimula suficient de convingător scriind la persoana a III-a, despre o mereu actuală ea, care ar fi avut mai puţin din mine şi mai mult din fiecare, o ea în care să nu mă regăsesc eu singură, ci şi cei cu care speram că împărtăşesc idealuri, căutări, răspunsuri la aceleaşi întrebări. Nici măcar atât nu reuşesc să fac, nu mai reuşesc să mă pun în minusculul contur al altcuiva, sunt pe cât de închisă în mine, pe atât de împrăştiată peste tot. Ştiu că trebuie să mă caut, să mă adun şi să mă las în urmă aşa cum am fost, pentru că oricum am pornit pe un drum total necunoscut, de parcă m-aş fi născut acum, la aproape douăzeci de ani, deja conştientă şi totuşi atât de neştiutoare, deja pusă în gardă cu tot ce mi s-ar putea întâmpla şi totuşi deloc indiferentă la infinitul de ignoranţă din jur. Am fost împinsă în viaţă şi totuşi căderea mi-a fost lină; acum, mai mult ca niciodată, îmi răsună în minte toate vorbele, toate avertismentele cărora nu le dădeam importanţă şi nu există zid de care să mă lovesc fără să-mi amintesc că a avut grijă cineva să-mi indice existenţa lui.

Drumurile mele au încetat să mai aibă sfârşit, porţile ce păreau a fi la capătul lor duc în curţi interioare, iar când mă întorc regăsesc alt drum decât cel pe care l-am lăsat. Naivă aş fi să cred într-o eliberare iluzorie. Într-o eliberare pe care, în fapt, nu o caut cu adevărat şi nu mi-o doresc; mă complac în cea care sunt şi singura încercare pe care o fac este să nu privesc niciodată de sus. Nu reuşesc, sunt intolerantă, îmi propun să nu mai fiu şi – din nou – nu reuşesc.
Îmi adun – nu ştiu nici eu de unde – optimism suficient încât să cred că mai există o binecunoscută şi de mult devenită clişeu luminiţă, la capătul cine ştie cărui tunel, şi că eu am găsit-o. Mă întorc, cu paşi mici şi încă nesiguri, la scris, fără a mai promite de astă dată nimic, fără a mă întreba dacă voi reuşi sau nu. Şi poate, în final, la asta se rezumă totul: la o dorinţă secretă de a nu pleca de fapt de acasă, la dorinţa de a te agăţa de-o singură frânghie măcar dintre toate cele pe care destinul ţi le oferă ca venindu-ţi din trecut. Pentru mine, acum, se pare că verronica este puntea.
Nu ştiu de ce am ţinut cu dinţii în această seară de pornirea de a scrie, aşa cum nu am mai făcut-o altădată, când încercările sfârşeau prin renunţări. Poate sunt lucruri care trebuiau spuse, ca să se îndepărteze de mine şi ca să-mi dea pace. Poate trebuie, fiind abia la primii paşi în lumea cu totul nouă ce mi se arată nu doar în faţă, ci şi în stânga şi în dreapta, mai puţin în urmă, unde nu o regăsesc, să mă reînvăţ. Să mă întorc, cu răbdare şi toleranţă, spre începuturi, să renunţ la orgoliul de a-mi spune că am o experienţă acumulată şi nu o pot lua de la capăt. Poate greşesc şi trebuie să reîncep să scriu ca şi cum aş face-o prima dată şi acesta este doar episodul introductiv, aşa cum îl scriam cu ani în urmă, când am păşit pentru prima dată pragul verronicăi.
Altfel, nu găsesc explicaţie pentru care uşa este încă deschisă. Pe cine-ar mai aştepta, dacă ar şti că eu nu m-aş mai întoarce?

Ion Pillat – Sfârşit de toamnă

Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge,
Nu mai visa zadarnic: e prea târziu acum.
Nu vezi ce toamnă tristă? Cu pete mari de sânge
Se iroseşte frunza pornită-n zbor pe drum.
Prin codrul de cărbune pluteşte-al iernii fum.
– Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge.

Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut,
Pe tâmpla din Văratic, din vremuri legendare,
O sfântă-i zugrăvită de un necunoscut.
Icoana tăinuită ce farmec straniu are!
Tăcut o şterge veacul, dar tot mai blândă pare,
Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut.

Noi nu ne mai întoarcem acasă.

Cu privirea curioasă, a străbătut curtea, apoi scările, către etajul unu. A intrat în sala al cărei număr îl aflase cu câteva minute înainte, fără a şti că acolo îşi va petrece cei mai frumoşi patru ani. Temătoare, a deschis uşa; o lumină caldă, blândă, şi parcă involuntar încurajatoare a întâmpinat-o. Nu cunoştea pe nimeni, era un început în cel mai adevărat sens al cuvântului. Era un copil. Magnolia din curte, trandafirii, nucul ce umbrea protector băncuţele, toate i-au fost tovarăşe tăcute pe acel nou drum. A cunoscut oameni extraordinari, a fost îndrumată şi a găsit mereu sprijin în cel care peste ani avea să fie ‘The Captain’. Peste ani, când totul va lua sfârşit.
Patru ani au trecut ca şi cum ai clipi de patru ori. Nu ştia nici când, nici cum a venit vremea să lase în urmă ceea ce parcă abia găsise.
Dar era cum nu se poate mai real: renumitele opt semestre se scurseseră. Privirea iscoditoare dispăruse demult, acele locuri nu mai aveau secrete pentru ea; ochii îi erau acum împăienjeniţi de lacrimi, sufletul apăsat de greul plecării. Al plecării definitive. Paşii o purtau involuntar într-acolo, în fiecare miez de septembrie.

Până acum. Până aici.

Mâine este, într-adevăr, o zi mare. Nu şi pentru noi. După doisprezece ani de emoţii în ajunul începutului de an şcolar, trebuie să ne obişnuim cu ideea că nu vom mai fi niciodată elevi.
Vă lăsăm vouă, celor ce ne călcaţi pe urme, responsabilitatea de a purta cu mândrie statutul de licean, vă lăsăm locul în bancă, ticsit de emoţiile dinaintea testelor şi de atmosfera detaşată din timpul orelor. Vă lăsăm băncile din curte, martore ale atâtor amintiri şi fotografii făcute în grabă, în pauze. Vă lăsăm oamenii pe care i-am îndrăgit; să-i preţuiţi, la rându-vă, pentru că noi nu mai venim. Să îi ajutaţi să treacă peste despărţire, deşi ei, spre deosebire de noi, sunt obişnuiţi cu ea. Vă lăsăm moştenirea noastră, tot ce avem mai scump: veselia, dorinţa de a fi mereu cei mai buni, spiritul de echipă. Să nu ne dezamăgiţi!

Să faceţi din şcoală casa voastră şi din colegi o a doua familie. Nu vă daţi seama încă, dar trăiţi ani nepreţuiţi, nu ştiu nici eu dacă sunt cei mai frumoşi, dar nu îi veţi uita. Clădiţi-vă amintiri minunate şi profitaţi de fiecare clipă, pentru că va veni, cu siguranţă, momentul regretelor, dacă nu o veţi face. Timpul nostru s-a scurs, iar voi aveţi misiunea de a fi mai buni, mai frumoşi, mai talentaţi, mai îngăduitori. Am fi ipocriţi să nu recunoaştem că, deşi încercăm să vă încurajăm şi să vă trimitem în braţele celor ce ne-au fost părinţi şi către poarta casei noastre, încolţeşte în noi dorinţa de a fi în locul vostru măcar încă o dată. O ultimă dată. Să ni se spună şi să conştientizăm că mai avem o singură şansă.

Dar nu. Nu are rost să ne amăgim. Noi nu ne mai întoarcem acasă.

Post Navigation