My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Mai, 2010”

Ce face viaţa? Scrie.

Unu. Poezie.
Din ce adâncuri de suflet trecut prin toate izvorau versurile-i neritmate şi nerimate? Nu avea să ştie niciodată. Urca pe versuri albe ca pe trepte şi căzăturile de la înălţimi mari nu o dureau. Nu o mai dureau. Nu la vârsta ei; ştiuse o viaţă întreagă ce înseamnă să suferi. Trecuse prin morţi grele, mult mai grele decât îi va fi propria moarte, pe care nici nu o va simţi. De la o vreme aştepta să afle cum e să nu mai ştii de nimeni, de nimic. Pentru că numai o plecare definitivă, spre alte lumi, ar fi putut-o învăţa ce-i nepăsarea.
În biblioteca mare din sufragerie, cea din care îşi alegea, când era copilă, cărţile cu cotorul cel mai atrăgător, erau acum numeroase locuri goale. În mijlocul camerei stăteau azvârlite volume din Eminescu, Bacovia, Nichita. Cum să scrie ea poezie, când au scris-o ei înainte atât de perfect? Şi originalitatea, ca toate celelalte lucruri de pe lumea asta, îşi are limita sa. Totuşi, a dus la capăt suta de poezii care se afla pe lista ei de „Lucruri pe care trebuie să le fac ca să ştiu că n-am trăit degeaba”, strângând din dinţi. Doar aşa avea să simtă o durere fizică, să echilibreze tumultul acela de contradicţii şi nehotărâri dinăuntrul său.
Poezia nu-i aparţinea; ba dimpotrivă, ea îi aparţine poeziei. Aşa a fost, este şi va fi. Pe veci de-acum încolo.

Doi. Teatru.
Scria pentru personajele ei, nu ar fi văzut niciodată actori rupându-i sufletul bucăţică după bucăţică, replică după replică. Căci nimeni niciodată n-a ştiut şi nu va şti cât zbucium punea în fiecare literă bătută la maşină, ori- şi mai rău!- scrisă de mână (aproape tremurând de emoţie), cât iubea. Acesta era secretul. Scriseseră mulţi înaintea ei. Asta e, nu avusese norocul [şi nici nenorocul] de a fi prima care ştie a scrie. Dar avusese şansa de a nu fi ultima!
Se simţea vinovată faţă de personajele ei, cărora nu le dădea voie să ia viaţă. Ce fel de mamă era? Ce fel de creator? Ce le dădea, prizonierat? Era nedrept, ştia că e aşa, dar ceva o împiedica să procedeze altfel. Era egoistă, îi era şi frică, îi erau prea multe ca să poată fi aşa cum ar fi dorit. Probabil de asta şi scria teatru; scria despre cum ar fi vrut să fie ea. Şi ar fi vrut să fie cam în multe feluri, ţinând cont de numărul impresionant de personaje create de-a lungul vremii.
Şi-ar fi pus firmă „Dramaturg amator, în toate personajele e o bucăţică de eu.„; modestia o împiedica să facă un asemenea gest!

Trei. Proză.
Cu proza ar fi crezut că îi este cel mai uşor: scria cum gândea, nu în versuri, nu în replici! Dar nu a fost chiar aşa. Cum în viaţă lucrurile aparent uşoare sunt cele mai dificile, a trebuit să mototolească multe, multe pagini până să fie mulţumită de primul rând scris. Un rând! Păi şi o poveste scurtă de ar fi vrut să scrie, ar fi aruncat caiete întregi. Se încăpăţâna să scrie de mână, pe un colţ prăfuit de pian [credea în fiecare clipă că atunci îi venise inspiraţia, şi nu mai avea timp de nimic altceva; nici să şteargă praful de pe pian].
Uneori voiam să mă apropii de ea, să o mângâi, să o iau în braţe şi să o legăn ca pe un copil, ca să îi alung toată grija şi tristeţea de pe chip, şi mai ales din suflet. Dar ştiam că aş fi trezit-o din acea stare şi niciodată nu mi-aş fi iertat de n-ar mai fi putut scrie la fel de bine din cauza mea.
Nu scria cu mâna ei, ci cu a vieţii. Tot ce trăise o îndemna pas cu pas, clipă de clipă.

Patru. Carte. Nu a fost să fie publicată.
A ieşit din casă ca în fiecare zi. Şi-a făcut cruce înainte de a porni la drum. Mergând spre editură se întreba neîncetat dacă e bine sau nu să publice. Editorul avea încredere în ea; ea nu avea. Făcea un pas înainte, câţiva înapoi. Mai avea puţin până la clădirea impozantă din care avea să iasă cu un volum în mână; a trecut strada fără să fie atentă.
***
Scăpase cu bine din accident. Aparent. Doar o mână ruptă.
Şi sufletul şi mai rupt… Manuscrisul ei, muncit o viaţă, zăcea acum pe noptiera de lângă patul de spital, distrus. Cineva încercase să facă o faptă bună, îi adunase foile, dar majoritatea, scrise de mână, scrise cu trudă, erau distruse, ilizibile. Celelalte, la fel… Plouase peste ele, binefăcătorul venise mult, mult prea târziu! Doar ideea că aşa a trebuit să se întâmple o mai consola. Dar nu suficient de mult.

Un singur lucru învăţase. E fals că niciodată nu e prea târziu!

Anunțuri

Ce face viaţa? Pictează.

Unu. Verde.
De ce fusese verdele prima culoare în care îşi înmuiase pensonul? Pentru că acum, vara, aşa îi era cel mai la îndemână: îl înmuia în iarbă, în frunze, în pomi, în grădini, în livezi, pretutindeni! Simţea cum fiecare opune o rezistenţă fragedă atunci când apăsa puţin, ca să poată lua culoarea. Îi venea să muşte verdele acela crud, să aibă dinţii verzi, să sufle o dată şi să coloreze-n verde toată, toată lumea! Aşa era drept, să împrospăteze totul dintr-o răsuflare. Până şi apele erau verzi de frunze, de sălcii oglindite-n ele, cerul lumina şi el verdele, iar din pământul acela cândva maro şi posomorât îi creşteau acum toate bucuriile. Aşa cum tot în el avea să-şi îngroape altădată neîmplinirile.

Doi. Roşu.
Se învârteau în jurul ei focuri menite să o încălzească, dar exista pericolul de a-şi arde pensulele şi toate celelalte culori, aşa că a trecut umil printre două focuri, cu regret chiar, plecând să-şi caute roşul în altă parte. Verdele de mai înainte o apăsa, pusese stăpânire pe ea într-atât de mult, încât îl vedea acum ca pe un gri pe care simţea nevoia să coloreze. Ca un copil mic, care alege mereu culoarea roşie, pentru că e vie. Cândva o usturau ochii de la roşu, acum însă îi era mai vital decât aerul pe care îl respira, căci se sufocase de verde mai tare decât de ne-aer. Îl găsise în cireşele coapte din grădina bunicii. Acum era ea însăşi bunică, dar îşi uita anii zi de zi, aşa că a urcat sprintenă în copac furând petele de roşu. „Roşul din văpaia sublimă a iubirii”, aşa învăţase demult, dar odată cu trecerea timpului iubirea ei a crescut atât de mult, încât pictura ar fi căpătat o nuanţă cam prea închisă. Spre sfârşitul lui mai, lalelele din care şi-ar fi luat roşul potrivit se ofiliseră. Ar fi stropit trandafirii cu acetonă ca să-i decoloreze puţin, doar puţin, însă ultima oară când încercase se albiseră de tot. Albul era non-culoare. Nu picta în alb.

Trei. Galben.
Galbenul era palid. Mai ales venind după roşu. Dacă ar fi fost daltonistă, nici măcar galbenul nu ar fi putut-o scoate din impas. Poate etatea nu i-ar fi permis să alerge pe un câmp cu păpădii, însă încăpăţânarea îi dădea voie să facă orice, la orice vârstă, şi mai ales la „fără vârstă”. Avea nevoie de nerăbdarea-i caracteristică, cea care o îndemna să se grăbească, doar păpădiile nu aşteptau să le culeagă ea galbenul, ca o albină [dungată în galben şi negru], ci se prefăceau mereu în puf. Galbenul o invada peste verde, peste roşu şi peste toate celelalte, căci galbenă era lumina, galbenă era sursa ei, galbenă era căldura şi depindea de căldură. Depindea de câte ceva din fiecare culoare, ceva al fiecărei culori. Şi în viaţă, ca şi în anul clasic, cu patru anotimpuri, venea toamna. La ea venise pe nesimţite şi- chiar dacă nu o recunoştea- trebuia să o deseneze, cu frunzele-i galbene, uneori căzute, alteori rămase în tei, ţinându-se slab. Se încingea verile cu brâuri galbene şi pleca să culeagă raze, flori. Totul, dar totul! galben…

Patru. Albastru.
Venise timpul să tempereze. În partea de sus a planşei lăsase loc gol. Cerul care slobozise tot ce colorase până atunci fusese lăsat la urmă. Nu ca o nedreptate, ci ca o mare onoare! Era un principiu binecunoscut ca lucrurile importante să fie lăsate ultimele. Fără aluzii! Îşi lua din flori, căci în ele îşi găsea orice, nuanţe diferite de albastru, pentru fiecare zi, pentru fiecare noapte nedormită. Se întreba dacă să picteze jumătate de cer închis şi jumătate deschis, sau una deasupra celeilalte. Când îi spunea cuiva „Nu mă uita!”, tot în albastru vorbea, desena, auzea. Marea… vechea şi prima ei iubire, tot albastră. Se întorcea an de an la ea şi o găsea la fel de -dacă nu şi mai- tânără. Îi urma exemplul, se pare. Cascadele sub care se aşeza când voia să uite de toate; cerul, cerul sub care a visat o viaţă, cerul în care s-a avântat când zbura, cerul din care a căzut când a aflat că nu poate zbura…

Cinci. Tablou de colecţie.
Se ridicase de la birou împleticindu-se. Nici nu mai vedea pe unde calcă, în camera obscură, de atâta culoare în care gândise ore de-a rândul. Nu crezuse să fie atât de greu. Talent nu avea, nu ieşise totul cum şi-a dorit. Îi tremura şi mâna… noroc că nu o văzuse nimeni. Petele de roşu erau aruncate la întâmplare, puteau fi lalele reînviate, ori dragoste azvârlită peste tot! Ar fi intitulat tabloul „Surpriza”, căci era uimită de rezultatul propriei sale munci. De fapt, se minţea spunându-şi că ea muncise.
Nu îl va intitula nicicum, căci ceea ce realizează viaţa însăşi nu are nevoie de titlu.

Ce face viaţa? Cântă.

Unu. Flaut.
Vântul sufla cu putere şi îl simţea cum o împinge spre treptele acelea înalte, nenumărate, dar nu îndrăznea să le urce, căci nu ştia către ce duc. Dar nu sufla oricum, sufla melodios şi îi dădea credinţa că îi va fi bine dacă îl va urma, însă curajul tot îi lipsea. De data aceasta, nu buzele sale erau cele care suflau în flaut, ci ale vântului. Foşneau frunzele tânguios înainte să cadă, nuci mici, zarzăre, castane, toate se duceau spre sud. În voia sorţii, care va să zică. Ea era statornică, la fel ca altădată; vântul ştia că îmbătrânise, dar ea nu voia să ştie şi se încăpăţâna să stea pe loc. Şi cu paşii, şi cu vârsta.

Doi. Pian.
Ale cui degete ar fi demne să atingă clapele acestui magic pian a cărui muzică îi suna în urechi de ani de zile? Cu siguranţă nu ale ei. Într-atât de mult se subestima, încât nici praful de pe clape nu reuşea să îl şteargă cum trebuie; cât despre a le apăsa, ca să le audă sunetul sec, ori mai plin, nici nu gândea că s-ar putea vreodată. Voia ca pianul să cânte în şoaptă, atât doar cât să bănuiască melodia, ca să nu îi poată rămâne întipărită în memorie. Să o ghicească de fiecare dată, cu fiecare simţ, să leşine surprinsă! Un singur om ar şti cât de mult să-şi lase palmele peste clape, cât de încet, ori cât de tare să izbească acele corzi dinăuntrul imensei cutii negre, ca totul să sune aşa cum dorea ea. Adică perfect. Jurase să meargă până la capătul lumii în căutarea acestui unic om! Cât curaj pentru o femeie care cândva nu cugetase să urce câteva trepte…

Trei. Vioară.
De-a lungul drumului pe care l-a străbătut în viaţa-i nici prea lungă, nici prea scurtă, iubirea i-a fost singurul îndrumător. A fost arcuşul sub care corzile emoţiilor şi ale deznădejdilor sale au vibrat fie mai vesel, fie mai trist, fie mai deloc… Uneori simţea cum scârţâie o coardă şi o durea fizic, din frunte până în tălpi. A fost întotdeauna fascinată de cum coboară una într-alta curbele line ale viorii. Sculptarea ei i-ar fi adus bucurii cel puţin egale cu cele ale ascultării armoniilor. A trecut prin numeroase tinereţi până să înveţe a se obişnui cu ideea că arcuşul său are nevoie de alinări, de mângâiere. Tandreţea şi duioşia le-a cântat abia ieri. Avea nevoie de armonie pentru toată sudalma prin care trecuse când coborâse în realitate, din lumea ei de note patinate.

Patru. O întreagă orchestră.
Nu i-a fost uşor să îşi fie propriul dirijor. În unele momente asculta şi de cei mai experimentaţi decât ea, aşa era corect. Dar nimic nu putea egala acea voluptate pe care o simţea când îşi purta destinul în propriile-i mâini. Mâini cu degete lungi, de flautistă, ori de pianistă, ori de violonistă.

Fără sfârşit. O simfonie a multor ani trecuţi.
Ar fi fost o bucată muzicală tristă, dacă nu ar fi sperat că anii ce vor veni vor fi, dacă nu mai mulţi, mai frumoşi decât cei deja pierduţi. Şi nici măcar nu erau pierduţi, căci ştiuse să aibă grijă de ei. Numai ea poate să păcălească vremea atât de crud şi atât de inocent încât să nu dea de bănuit.
Muzica vieţii ei ştia că pentru oamenii buni nu există moarte. La fel şi viaţa muzicii ei: nu va avea final.

În zori, tot ploaia te aşteaptă!

Se aşezase pe verdele ud şi dezintegrat de atâtea ploi. Îi răspunse ecoul triseţilor adunate în fiecare frunză care tremura sub picurii de apă călduţă; ca ploile de vară.
De fapt, ea nu cerea nimic. Toate veneau spre ea fără să şi le dorească măcar: şi bune şi rele, într-o omogenitate „indezamestecabilă”. Pentru oamenii ca ea nu existau căi de mijloc. Nu au existat şi nu vor exista; ei fac drumuri subterane ca să caute înţelegere şi tot nu găsesc. Aici, sus… nimic nu se ridica la nivelul ei, părea mult prea modestă şi mult prea de neluat în seamă. Se putea îmbrăca excentric şi putea urla pe stradă de nebună, dar cine ar fi auzit-o?
Azi, la fel ca ieri, era înconjurată de ploi ca de izolatoare fonice. Şi dacă ar fi vrut să strige, ar fi ales nişte cuvinte pe care să le scoată din ea, căci nu mai încăpeau, dar nu ştia pe care. Creştea în ea şi nu mai avea loc, o durea în piept de la tot aerul pe care ar fi vrut să îl respire ca să nu moară sufocată de atâta nedreptate.
Cum se poate să pară că o înţelege o lume întreagă, numai cine trebuie nu? În unele zile îi venea să plece aiurea cu umbrela, ca Mary Poppins, dar se răzgândea repede. Nu era atât de blândă, atât de răbdătoare şi de bună la suflet ca Mary şi probabil vântul nu ar fi îngăduit-o, prăbuşind-o cu tot cu umbrelă. Şi pe-aşa o ploaie, numai prăbuşit din înalturi să nu fii!

Se întreba ce să mai zică. Nu putea să creadă nimic, în afara unui singur lucru, pe care o zi îl credea, una nu, şi atât de mult l-a crezut şi dezcrezut că a şi uitat care-i. Pe lumea asta, două certitudini mari avea: moartea, de care se temea doar uneori, şi faptul că era iubită, de care încetase să se mai teamă. Tocmai absolvise facultatea şi se simţea la fel ca-n clasa a zecea. Doar că încetase să-şi mai spună poveşti.

Şi atunci, în urmă cu mai bine de cinci ani, ploile tot aşa erau. Mereu îmi spunea: „Poţi să-ţi însoreşti tu singură ziua. Dar în zori tot ploaia te aşteaptă!” şi niciodată nu înţelegeam. Nici acum nu mă pot mândri că pricep totul. Dar de unde Dumnezeu atâtea ploi?
Am minţit, nimic din ce am scris nu s-a întâmplat. Tot ce spun, îmi spun mie! Cuvintele nu le împart cu nimeni. Angela m-a învăţat că se poate dansa cu ploaia. În ritmul ăsta, toţi avem şansa de a deveni profesionişti. Eu însă cred mai departe în lumină. Dacă n-ar fi, nici n-am vedea că plouă.

Adrian Păunescu- Iertările [Mulţumesc, Betty!]

Tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă,
Că ochii mei sunt când senini, când verzi,
Că port ninsori sau port noroi pe tâmplă,
Ai să mă ierţi, altfel ai să mă pierzi.

Văd lumea prin lunete măritoare
Şi văd grădini cu arme mari de foc.
Sub mâna mea deja planeta moare
Şi în urechi am continentul rock.

Ai să mă ierţi că sunt labilitate,
Că trec peste extreme fulgerând,
Ai să mă ierţi, preablânda mea, de toate,
Eu sunt nemuritorul tău de rând.

Ai să mă ierţi că nu pot fără tine,
Şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi,
Mie pierzându-te-mi va fi mai bine,
Eu, tristul cel mai liber dintre toţi.

Şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
Pe toate-nobilându-le fictiv,
Ai să te-apleci deasupra morţii mele
Şi tot ai să mă ierţi definitiv.

Ai să mă ierţi în fiecare noapte
Şi-am să te mint în fiecare zi,
Şi, cât putea-va sufletul să rabde,
Cu cât îţi voi greşi te voi iubi.

Ducu Bertzi- Iertările

Romulus Vulpescu- Vine vremea

Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme,
Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă,
Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora.
Cheamă, pleacă, vine, este !

Vine vama să-mi măsoare porţia de har,
Vine vama cu închisoare, căci am fost tâlhar.
Vine ziua să coboare discul meu solar,
Vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar.

Vine vestea să-mi strecoare că respir mai rar,
Vine vestea că-i răcoare pe itinerar,
Vine ora care doare, scrisă în calendar,
Vine ora ca odoare să vă las în dar.

Vine vârsta când dogoare patul de coşmar,
Vine vârsta de rigoare şi de somn sumar.
Vine clipa să înfioare mitul necesar,
Vine clipa când mioare în folclor tresar.

Vine vremea la izvoare să mă întorc deci iar,
Vine vremea să dau floare, poate fructe chiar.
Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă
Cheamă, pleacă, vine, este !

Post Navigation