My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Iunie, 2010”

Ce face viaţa? Dansează.

Unu. Vals.

Mereu şi-a dorit să ştie să danseze, sau măcar să aibă un partener care să ştie cum să o poarte. Pe ringul de dans şi mai ales în viaţă. Acum, când totul trecuse, când toţi plecaseră şi rămăsese singură, realiza că toată viaţa ei a stat sub semnul unor dorinţe neîmplinite şi singurul scop al ei era împlinirea. Un scop avea şi nici pe acela nu reuşise să îl îndeplinească. Dar întreaga-i trecere prin vreme nu fusese una simplă, ci dansată. Îşi amintea cu atâta nostalgie de momentele în care valsase… Valsul miresei! Cel mai important vals al tuturor valsurilor şi al tuturor timpurilor sale. Parcă trecuse o veşnicie de atunci. Stătea în fotoliu, cu o carte în mână, stingheră şi departe de toate. Tânără fiind, refuza invitaţiile la dans, deşi ştia că nu e corect, că nu e frumos. Acum, ar fi valsat chiar ştiind că este pentru ultima oară. Dar singurătatea nu ştie a dansa. Un’, doi, trei, un’, doi, trei. Aşa număra înainte să adoarmă şi tot în ritmuri de vals îşi număra zilele, orele, secundele. Ultimele. Ştia că peste oboseala ei continuă din ultima perioadă şi peste înstrăinarea din propriile ei locuri numai moartea mai putea fi stăpână.

Doi. Tango.

Tango-ul rămânea un vis. Împlinit, într-adevăr, cu mult timp în urmă, în decursul altor tinereţi, al altor vârste. Acum îi lipsea hotărârea din fiecare mişcare a tango-ului, demnitatea fiecărui pas. Îi lipsea, de fapt, ca şi la vals şi la oricare alt dans, partenerul. Vieţii îi lipsea jumătatea; era ruptă de realitate, era incompletă, deci inexistentă. Nu se juca cu jumătăţi de măsură! Dacă spre vals se întorcea cu nostalgie, tango-ul îl trăia şi acum în adâncul sufletului. Aşa era, puternică, ambiţioasă; o caracteriza pasiunea şi se simţea închisă, înconjurată de numărul anilor care trecuseră peste ultimul său tango. Ultimul tango, ca ultimul tren. Ultima cursă.

Trei. Foxtrot.

Îl simţea ca pe un tango îmblânzit. Cu paşi moi, exact ca la prima sa lecţie de dans. Aşa l-a perceput atunci şi aşa i-a rămas în minte şi în suflet pentru totdeauna. Îşi amintea de parcă ar fi fost ieri rochia mov cu volane, pe care mama i-o dăduse cu parfum de levănţică… Îi era dor de mama foarte des în ultima vreme. În dansurile ei a învăţat să ocolească tot ce e rău şi s-a înconjurat mereu de oameni buni şi de lucruri care îi făceau plăcere. Nu bănuia că va veni vremea când toate o vor obosi şi nimic nu-i va mai plăcea. Nu credea că va fi vreodată bătrână. Nu era absurdă, doar că avea credinţa că va trăi puţin. Nu a fost să fie; de regretat, nu regreta nimic, îşi impunea lucrul acesta, mai degrabă decât a-l resimţi ca venind de la sine. Dar scopul scuză mijloacele.

Patru. A sta pe loc.

Doar atât mai putea face în ultimul sfert. Într-al doisprezecelea ceas. Să stea, de preferat fără să se gândească la trecut. Din altruism faţă de sine însăşi (deci nu egoism, nicicum, ci o detaşare de propria-i persoană şi generozitate manifestată faţă de aceasta), prefera să nu îşi facă rău privind înspre ce a fost. Avea siguranţa că şi acum, la o vârstă destul de înaintată, putea avea grijă de fiecare clipă a timpului ce i-a rămas într-un mod cât mai frumos cu putinţă. Asta face zi de zi. Dansează doar cu timpul, stând pe loc…

Anunțuri

Post Navigation