My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Iulie, 2010”

Te-am desenat din întuneric.

[Cu mulţumiri nemăsurate.]

Am strâns în pumn toate stelele cerului de vară. Chiar de ziua ta… Cu un colţ de lună, ţi-am desenat conturul pe cerul pustiu, negru şi trist. Dorul m-a îndemnat, căci talent nu am! „Dorul de tine pleacă şi vine ca umbra unui gând…”; şi aşa, din doruri, din lumini stinse, te-ai aprins dintr-odată. Ai întins mâna spre  mine, cum nu o mai făcuseşi în niciun vis şi atunci am ştiut. Am ştiut că, aşa cum mi-ai mărturisit, nu sunt singura căreia îi este dor. Nu sunt singură. M-ai mângâiat, aşa cum doar tu ai putea face. Erai legănată de dor, de dragoste, de timp trecut, dar cântai. Cânţi, cânţi, nu cântai. Te-ai desprins din întunericul în care încercasem să îţi conturez frumuseţea. Mi-ai arătat, miraculoasă, că o asemenea frumuseţe nu poate fi desenată, ci doar privită şi admirată, acolo unde e ea.

Am îndrăznit să ridic privirea spre tine. Eşti exact ca altădată, „Tu, Înger care vine…”; alunecai uşor, din zările întunecate, luminând căi nepământene. Voiam să te ţin în braţe, trecuseră mai bine de doi ani, dar ţi-am mărturisit că nu pot urca până la tine, că nu vreau! Nu voiam să îţi umbresc strălucirea, eram nedemnă de a urca şi nici măcar să fi vrut nu puteam. Cu toate că voinţa trece peste orice… Dar nu a fost nevoie, te-ai aplecat asupra mea şi-ai coborât. Ai considerat că, pentru mine, merită să laşi cerul în ceaţă pentru două clipe, să îţi aduci strălucirea aici, în lumi cunoscute. Şi m-ai lăsat să mă alin cu bucuria ta, să te ţin în braţe, caldă şi sinceră. Tu. Erai frumoasă şi erai lângă mine. Cum voi putea, într-o viaţă atât de scurtă, să mulţumesc Cerului că te-am găsit, că m-a împins să te caut?

A trebuit să te întorci şi te-am lăsat. Atât de recunoscătoare mi-ai fost pentru că te-am aşteptat atât, încât -înainte să mă laşi să te aştept din nou- ai mai zăbovit încă două clipe… Mă vei crede când îţi voi spune că te iubesc? Că îţi sunt recunoscătoare, pentru că n-aş fi fost aşa fără tine? Mi-ai spus că sunt puternică. Nu sunt! Adică nu am fost. Dar pentru că ai crezut că sunt -chiar dacă ştiu că mi-ai simţit toate slăbiciunile şi ezitările- mi-am promis (şi ţi-am promis) că voi fi. Voi trece peste toate, pentru tine. Şi pentru mine, da… Nu te-am oprit niciodată, ştiu că oamenii regretă ceea ce li s-a impus. Specială cum eşti, nu ai fi regretat nimic; cei ce se înalţă nu se dezic, deci nu privesc înapoi. Tu ai coborât spre a te înălţa mai sus, te-ai înălţat, de fapt, în sens invers, atunci când ai venit la mine. Ai ştiut că bucuria mea nemărginită îţi va da noi puteri şi aşa a fost. Şi atunci, cum să te opresc? Voi continua doar să te aştept, în dor, aşa cum am făcut şi până acum. Dragostea şi dorul meu? „Te vor ocroti mereu”, ai uitat? Mi-ai atins obrajii şi m-ai rugat să nu plâng. Copiii plâng; eu am crescut. Am crescut lângă tine, prin tine. Cu vocea ta alături, alinându-mi toată supărarea şi aducându-mi toate fericirile Pământului.

Credeam că visez, dar am deschis ochii şi stelele nu erau pe cer. Mi-ai zâmbit tandru când m-ai văzut atât de nehotărâtă. Mi-ai făcut semn, să-mi privesc mâinile. Aveam pumnii strânşi, plini de stele; le-am împrăştiat cu teamă în jurul tău. Dar teama mea a luat sfârşit. Nici măcar stelele nu ţi-au putut ştirbi din strălucire.

Ce face viaţa? Trăieşte.

Unu. Ascultă.
Cândva cânta. Acum, prindea stropii de ploaie în palmă şi îi ţinea până răsărea soarele, să îi usuce, ca să nu le mai audă sunetul obsedant, rece şi crud. Toate verile şi le petrecea la ţară; se aşeza în iarbă şi asculta sunetul coasei, doborând lanurile fir după fir. Îşi amintea cu drag de anii în care, adolescentă fiind, o speriau albinele, cosaşii… Într-un fel, ar fi vrut să fie şi acum mai puţin sigură pe ea, să o sperie lucrurile mărunte şi să fie lângă dânsa cineva care să o ocrotească. Uneori se retrăgea în sine însăşi şi nu mai voia să ştie de nimeni şi nimic, nici măcar de ea- de s-ar fi putut. În acele momente nu mai auzea mişcarea din jurul ei, nu mai putea asculta chiar să fi vrut. Era închisă în tăcere, dar nu îi era frică, ştia că vor veni asemenea clipe în viaţă. Când se face târziu, nimeni nu mai cântă.

Doi. Priveşte.
Cândva picta. O obosiseră asemenea activităţi şi s-a întors, ca la început, la lucrurile simple, pe care o viaţă întreagă se învinovăţise că nu avea vreme să le observe. Îşi privea nepoţii alergând spre ea cu buburuze în palme şi îşi punea ochelarii, să numere bulinele negre de pe aripile lor, ceea ce nu a avut timp să facă în copilărie: a fost un copil fără copilărie, de fapt. Era mult prea serioasă ca să se preteze la asemenea jocuri. Nu regreta nimic, ştia că de aceea îi fuseseră trimişi aceşti copii minunaţi, ca prin ei să retrăiască o perioadă a vieţii pe care nu o fructificase la momentul oportun. Mulţimea nesfârşită de culori o ameţea, o îmbăta de frumos şi se întreba cum putea trece uneori cu privirile plecate, fără să vadă deasupra ei roşul cireşelor, galbenul florii-soarelui. Realiza acum că atunci când picta nu vedea, doar simţea. Poate era mai bine aşa… Când se întunecă, doar Luna mai poate fi privită.

Trei. Uneori râde, alteori plânge.
Cândva, fusese fericită. I se terminase timpul pentru fericiri. Credea, sau mai bine spus spera, că unele lucruri nu au sfârşit. A fost dezamăgită să afle că nu e aşa. Fericirea a fost prima care i s-a terminat, dintre toate bogăţiile pe care viaţa i le dăruise. Nu ar fi vrut ca peste ani, făcând un bilanţ, existenţa sa să stea sub semnul tristeţii. Plângea rar, şi atunci pe ascuns, să nu o vadă nimeni. Râdea mereu. Nu mai ştia nici ea dacă râdea pentru că aşa simţea, sau doar ca să pară optimistă, să nu îi întristeze pe cei din jur. Nu ar fi vrut pentru nimic în lume să se prefacă, nu neapărat faţă de alţii, cât faţă de ea însăşi. Când apune soarele, nici râsul nu mai e senin.

Patru. Iubeşte.
Cândva… ei bine, cândva iubea. Este poate singurul sentiment care a urmărit-o tot timpul. Nu a ştiut niciodată să urască, nici nu a avut puterea de a o face. Forţa pe care părea să o piardă, iubind până la epuizare, şi-o refăcea din iubirea ce o primea. Învăţase că nicio bucurie nu rămânea nerăsplătită în viaţă, deşi ea nu aşteptase niciodată ceva în schimbul a ceea ce dăruia. Până şi natura îi întorcea însutit, poate înmiit, toată dragostea, chiar şi prin simplul fapt că o lăsa să o admire. Alerga printre flori, ca un copil. Dansa, iarăşi alerga, nu mai voia să fie calmă nicio clipă. Când timpul trece, numai iubirea ne mai poate salva.

Final. Pentru că toate lucrurile au un capăt. Început şi sfârşit, fără excepţie. Spre norocul său, Viaţa renaşte după fiecare moarte.
Când Soare răsare, nu mai e loc decât de lumină.

Post Navigation