My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “August, 2010”

Din greşeli poţi învăţa…

Zile, nopţi se duc ca gândul, trec,
Anotimpuri se petrec,
Dar în orice clipă eu mai pot găsi
Fericirea de-a trăi.

Faci un pas greşit şi pierzi ceva,
Din greşeli poţi învăţa.
La necaz, puterile mi le adun,
Merg mai departe şi îmi spun:

Iubesc această zi, ca un copil,
Ca un arbore mă-nclin, în faţa Soarelui mă-nchin.
Iubesc această zi, e dar divin,
Mă-nchin în faţa dragostei şi-a vieţii.

Preţuiesc orice cuvânt rostit
De omul simplu şi cinstit.
Ce flori dalbe mi-aş dori să mai adun
Şi fiecărui om să-i spun:
Iubesc această zi, ca un copil!

Fiecare om are povestea sa,
Din orice poveste mai înveţi ceva.

Anunțuri

Erai tu, vreme a misterelor?

Nu a trecut foarte mult timp de atunci. Totuşi, cei ce au fost copii au crescut şi peste tinereţi s-a mai aşezat o vârstă, dar parcă a fost ieri. Am decis că plec, dar când am realizat că nimeni nu mă aşteaptă de cealaltă parte a drumului- în orice direcţie ar fi dus el- am zăbovit, revenind iar şi iar asupra ideii. Şi atunci, văzând că nu am încotro să apuc, am rămas pe loc, chemându-i pe toţi la mine. Dar cum nimeni nu stătea să aştepte, nici să asculte nu s-a găsit cineva. Am rămas- pentru a câta oară?- neauzită. Şi, mai presus de toate, singură. Doar acolo, departe, poate erau cei ce ştiu să asculte, dar depărtarea le-a dus şoaptele moi, încete, mai încete decât adierile de vânt.
A fost, cu adevărat, o vreme când nu ştiam. Am aflat şi când, dar mi-e teamă să îmi amintesc. Înţelegi tu? Nu mai vreau să te caut. Iar astăzi, mai mult decât ieri şi poate mai puţin decât mâine, mi-aş dori să nu fi întrebat niciodată nimic. Ştii cât de imposibil este, nu? Da, exact acesta este motivul pentru care n-aş mai vrea să întreb, lipsa răspunsului. Nu îţi imagina nimic! Mai bine… ascultă-mă pentru prima oară cu toată neatenţia posibilă. Pentru că vreau să povestesc ce s-a întâmplat, fără să ştie cineva:

Vara unui an singur. Mai singur decât mine chiar. O dimineaţă înnourată, care nu aducea veşti despre nicio rază de soare, până spre amurg aproape. Un mesager nu foarte inspirat, această dimineaţă. Nici nu ajunsese soarele pe zenit, că norii toţi s-au împrăştiat, parcă pentru a face loc bucuriei. La un balcon plin cu flori roşii a apărut un chip. S-a încruntat puţin, deranjat de razele neaşteptate şi blamând în gând întârzierea în încăperea strâmtă. Era o tânără, nu cred să fi avut mai mult de nouăsprezece ani. S-a întors, dar după nici cinci minute am văzut-o ieşind pe uşă. Era brusc înveselită, iar eu am pus schimbarea neprevăzută pe seama capriciilor vremii, de asemenea neanunţate. Dar nu, se pare că altceva îi mâna fetei paşii. Am alergat după ea, fără să mă gândesc că în orice clipă s-ar putea întoarce spre mine. La colţul străzii, în parc, am pierdut-o printre pomii de un verde stropit cu arămiu. Ca de sfârşit de vară… Mi-am auzit numele, strigat de foarte aproape. Am întors privirea şi lângă mine era una dintre multele persoane pe care renunţasem să le mai aştept. Nu ştiu de unde venise, dar nu am avut timp să mă lămuresc, pentru că m-a întrebat fără ezitare după cine alergam. Am privit-o uimită, am uitat că ar fi trebuit să îi sar în braţe, poate chiar plângând, şi i-am răspuns. I-am spus adevărul meu: după o fată alergam, ai zărit-o, nu? Fata aceea veselă… doar nouăsprezece ani să fi avut!  Un adevăr, însă, pe care nimeni nu-l mai văzuse. M-a luat de mână şi a râs de mine; s-a aşezat pe o bancă, la umbră şi m-a chemat alături. I-am spus că nu mai e la fel de vară ca altădată şi am nevoie de lumină. Am plecat şi am lăsat-o acolo, pentru prima oară eu făcusem primul pas spre depărtare. Dar, spre surprinderea mea, m-a urmat. Încerci să compensezi ceva? Nu, încerca doar să-mi explice ce se întâmplase cu mine, după cine alergasem. Sau după ce. Da, pentru explicaţii venise, aşa cum mă aşteptam, dar nu îşi justifica propriile acţiuni, ci-paradoxal- pe ale mele. Îmi spusese, miraculos, ca şi cum de departe mi-ar fi citit gândul, că acea copilă pe care aş fi vrut să o urmez poate toată viaţa, nu avea nouăsprezece ani, ci cel mult nouă. Îmi fugărisem propria copilărie. Sau încercam să prind ceea ce gonise altcineva? Doar eu vedeam că alergam după cineva. Cea care binevoise să aibă grijă de mine, în schimb, a simţit. Am lăsat-o să plece ca altădată, nemairugând-o să-mi promită ceva.

Da, trecuseră deci zece ani între fericirea permanentă şi cea de ocazie. De aceea era copila atât de exuberantă. Tristeţea era pe vremea aceea ocazională, şi nu invers.
Dar ce s-a întâmplat de fapt atunci? Ei bine, am crescut! Te rog, nu spune nimănui…

Din care rătăcire vii?

Stelele picurau colţuroase, una într-alta. Către înalturi, ca o cădere oglindită în mare. Se apropiau zorii. O linie de un portocaliu violent sparse silenţios orizontul. Alergam, ca altădată, către valea umbrită, să privesc cum răsare soarele din apă.
Dar de pe drumul către pod venea cineva. Nu ştiu cine. M-am oprit; era un cineva al tuturor despărţirilor şi dezamăgirilor şi dorurilor prin care trecusem în ultimele veri. Cineva pe care, deşi nu avea nicio vină, trebuia să mă răzbun. Am ştiut din prima clipă că aşa fusese dat. Loveam cu pumnii în neant şi neantul nu riposta, căci ştia că loviturile pe care le primea erau neînsemnate, pe lângă tot ce primisem eu odată.

Iar timpul trecea suficient de repede şi de frumos, cât să-mi pară rău după el. Bineînţeles că trebuie să fie cineva care să aibă dreptul de a uita şi de a nu-i păsa, dar eu eram sortită aşteptării. Soarele, însă, nu m-a mai aşteptat să-i fiu martoră la împrăştierea razelor peste undele line ale apei. Era deja deasupra noastră, iar cel ce mă oprise din drum nu schiţa niciun gest. M-a privat de începutul luminii, dar- într-un mod absurd- nu-l uram. Am avut, pentru prima oară în acea dimineaţă de august, răgaz să îl privesc. Să o privesc, de fapt. Era o cineva. Şi era cu spatele la mine, poate închisese ochii, însă eu nu puteam vedea. Încercam să îi ghicesc chipul, dar trupul nu trăda niciun fel de vârstă: nici tânără, nici bătrână, nici altfel.

I-am pus mâna pe umăr. S-a întors aproape insesizabil. Eu am cunoscut în ea câte ceva din fiecare bucurie, dar şi din fiecare tristeţe. Ea nu a cunoscut în mine decât uitarea. Privirea ei de smarald nu mai fusese nicicând atât de plină de uimire. Dar întreaga ei expresie a avut grijă să nu arate mai mult. Purta o rochie de un galben pai, cu irizaţii curcubeice. Dacă s-ar fi întors mai dinamic, ar fi egalat poate strălucirea soarelui care încă nu prinsese puteri depline. Când îi vorbeam, nu mă auzea, iar când tăceam tresărea.

Când am privit-o mai atent, am realizat că nimeni nu o văzuse până atunci. Şi poate se va topi în Soare când voi pleca de lângă ea, probabil fără să mă uit înapoi. Mi-era astfel teamă să o părăsesc. Încercam să îi explic că nu o cunosc, că nu înţeleg de ce s-a oprit lângă mine şi că, mai presus de toate, nu înţeleg de ce m-am oprit eu lângă ea. Dar se pare că ea înţelegea totul şi încă puţin, fără să aibă nevoie de nicio explicaţie. Soarele o adusese şi probabil că tot el o va lua înapoi, dar de ce nu îi dăduse voce?

Brusc, rupând monotonia tuturor acţiunilor ei de până atunci, a ridicat privirea. I-am urmărit-o şi ameţeam văzând-o cum parcă se oglindea în albastrul de cer senin. Cine eşti, de unde vii şi de ce tocmai acum?

Nu-mi răspunde. Poate a venit timpul să mă pierzi, nu te-ai întrebat?

Se numea Fericire.

Era o vară veche, decolorată, pregătită să lase loc unui alt anotimp.

Nici nu a ştiut când a avut timp să crească atât. Era mare, mai mare decât şi-ar fi imaginat vreodată că putea fi şi tocmai încălcase, inconştient, promisiunea de a rămâne mereu copil. Cu ce drept i se călca acel cuvânt dat, sacru, fără ca măcar să fie întrebată?
Treceau prin spatele ei, ca în fotografiile vechi, oameni, vieţi, bucurii şi tristeţi. Şi dintre toţi, ea îi era cea mai necunoscută sieşi.

Venise timpul pentru iubire, era vremea să înflorească. Să nu mai tacă, să nu se mai ascundă. Simţea cum se ridica la suprafaţă, dintr-acele adâncuri în care nu îşi amintea nici când, nici cum a ajuns. A coborât din tren, cu eşarfa roşie fluturând în urma sa, împreună cu parfumul ei de flori. Venea toamna, când florile se ofileau, dar când iubirea o putea urmări la orice pas şi aştepta la orice colţ, de ce i-ar mai fi păsat?

A căzut dintr-o ploaie caldă, de august, cu mulţi ani în urmă, iar fulgerele i-au cruţat bucuria de a zâmbi mereu.

Acum. Nu, o asemenea nerăbdare nu suportă amânarea unor bucurii atât de mari precum revederile. A lăsat uitării tot ce a fost, pornind în viaţă odată cu prima călătorie spre lumea întreagă. Aştepta în prag răsăritul, iar după zile pline de peripeţii, apusul de sfârşit de  vacanţă tot acolo o găsea. Vântul i-a dat linişte, să nu mai fie nevoie să doarmă măcar o vară şi o zi. Cu ochii închişi, frumuseţea se depărta de ea şi nu mai avea cine să o alinte.

De pază lângă razele soarelui, le legăna cântându-le şi descântându-le, chemând ploaia în locul lor, pentru clipe de răgaz. Simţea atunci câtă ură atrăgea asupra-i. Cobora numai ca să aibă mai apoi unde să se ridice.

Se numea Fericire. Era tot tânără, de veşnicii întregi, trecute unele peste altele. Niciodată nu lipsea, era precum scriitorii, omniprezentă. Dar, cum am spus, e suficient să închidem ochii ca să uităm  de tot binele din lume. Este destul să treacă o clipă ca să uităm să mulţumim. Dar să revenim, până nu va fi prea târziu. Pentru că târziul ia pe nesimţite locul tinereţii!

Du-te, Fericire, unde te cheamă durerea cea mai cruntă!

Rugă la Marea Neagră.

Mare Neagră, vrem să vii,
Să speli zările lumeşti,
Dă-ne suflet de copii,
Dacă ne mai iubeşti.

Mă-ntorc la tine, Mare Neagră,
La malul tău mă-nchin şi tac,
Că numai tu vei şti să vindeci
Ce nu mai are niciun leac.

Te strig de dincolo de moarte,
La ţărmul tău să mă primeşti,
Să mă asculţi, şi-apoi, tăcuto,
Să scriem pe nisip poveşti.

Te rog pe tine, Mare Neagră,
Cum l-aş ruga pe Dumnezeu,
Să ştergi cu valurile tale
Şi lacrima din gândul meu.

Şi, Doamne, cât eşti de frumoasă
Şi mie cât de dor mi-a fost,
Se-aşterne cântecul pe valuri
Să-mi fie leac şi adăpost.

Tatiana Stepa- Rugă la Marea Neagră

Post Navigation