My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Noiembrie, 2010”

Pentru că era toamnă aurie.

S-a ridicat în capul oaselor, râzând. Visase o toamnă aurie ce-i răsărise în faţă imediat după ce trecuse graniţa altei ţări. Ea, care nu plecase niciodată din biata Românie… De unde ideea aceasta absurdă că la doar un pas de micuţul orăşel în care îşi ducea viaţa cu mici bucurii se află lumea minunată?  Lumea, cu toate ale ei. Cu anotimpuri, cu timp care trece altfel, care nu se măsoară în secunde, ci în ani.
Şi-ar fi dorit să cuprindă în poze şi în suflet toată explozia aceea de infinit ce i se dăruise pentru doar câteva secunde. Fusese într-adevăr o minune faptul că visul îşi făcuse loc printre celelalte trei-patru vise ale vieţii sale pe care izbutise să nu le uite odată cu venirea zorilor. Era mândră de asta.
Credea în destin, credea în pereche, credea în frumos. Nu ar fi vrut să ştie ce înseamnă singurătatea. Îşi striga teama cât de des i se oferea ocazia şi cei ce o iubeau făceau tot posibilul să i-o înlăture. Simţea că nu o vor lăsa la greu, aşa cum nu au lăsat-o nici la bine, dar avea mereu nevoie de confirmări.
Trăia printre oameni buni. Ar fi vrut să plece uneori, departe de tot, dar nu ar fi rezistat fără ei. Viaţa ştia prea bine să o lovească, de fiecare dată când avea impresia că e pe culmi. Dar o lua mereu de la capăt, învăţase că menirea îi este să nu renunţe.
Cineva o striga. A ieşit pe balcon, unde a rămas înmărmurită pentru câteva clipe. Niciodată nu coborâse mai rapid decât atunci cele patru etaje pe care le ura de fiecare dată când se vedea nevoită să le urce după o zi obositoare de şcoală. Ajunsese în timp record în braţele celei ce o aştepta. Ea ştia ce înseamnă aşteptarea şi fusese măgulită de faptul că reuşise să nu o prelungească prea mult pe cea a femeii minunate care o chemase. Nu mai ţinea minte câte luni trecuseră de când o văzuse ultima oară. Oricum, erau suficient de multe cât să poată fi grupate în ani. Arăta la fel, deşi simţea că nu se mai regăseşte la braţul său. Timpul vindecă răni, dar aduce cu sine şi uitare.

Au pornit împreună pe drumuri pe care le mai străbătuseră o dată. Doar o dată… ce înseamnă asta pentru o viaţă? Mai nimic! Dar pentru două vieţi? Nici atât! Dar ea rămăsese copila de altădată. O vedea că suferă şi îi mângâia obrazul trist, cu teama de a nu se pierde iarăşi una de cealaltă, pentru încă un număr de ani. Se temea de bătrâneţea celor din jurul său, de moarte nici nu mai încape vorbă! Pe ea o regăsise tânără, proaspătă- nu o mai mira demult această tinereţe ce îi izvora iar şi iar pe chip, dar o bucura. E drept, îşi schimbase din nou parfumul, dar să fim serioşi, în anii în care trecuseră ar fi putut să-l şi uite pe cel vechi.
Mergea cu capul plecat. A îndrăznit să-şi ridice privirea spre ea preţ de o clipă. Arăta întocmai ca dânsa. Tristă, uitată, în imposibilitatea de a rosti o vorbă- fie ea bună ori rea. Cea care vorbea atât de mult şi de dezordonat era acum la braţul său, tăcând. S-a desprins brutal de lângă ea, ceea ce nu-i stătea în fire. A alergat pe prima bancă pe care o găsise. Îi venea să plângă, dar decisese să se abţină, ca să nu o facă să sufere pe cea care o căutase, chiar şi după ani de zile. A tresărit. Simţi o mângâiere caldă pe mâna stângă. Venise lângă ea, îşi cerea iertare. Plângea. I s-a tăiat respiraţia când i-a văzut chipul, din nou inundat de lacrimă; ar fi vrut, cu graba cu care a coborât cele patru etaje, să repare ceea ce făcuse în ultimele clipe. Dar ştia că era iremediabil. I-a strâns palma într-a sa şi cu mâna dreaptă a început să-i aline lacrimile care parcă nu mai conteneau să-i cadă din ochii frumoşi, verzi. Niciuna dintre ele nu îndrăznea să spună ceva. Fiecare, la rândul ei, şi-ar fi cerut iertare, „pentru toate”, căci vinele erau nenumărate, împărţite şi imposibil de reamintit. Nu găseau în ele puterea de a se împăca vociferând, ar fi fost ridicole poate. Dar tacit, prin strângerea palmelor calde, parcă se ridica între ele speranţa că ar mai fi putut fi ca altădată. Priveau în zare spre ceasul din turn, amândouă odată îşi întoarseră privirile spre el când îi auziseră bătăile. Lacrimile se uscaseră deja pe chipul atât de drag al femeii. A vrut să se ridice. Copila însă a strigat, sfâşiată de teamă:
-Nu pleca!

Şi când se gândea că totul pornise de la un vis… Dar, nu pentru prima oară de când o cunoscuse- avea cincisprezece ani pe atunci-, ea s-a întors. A rămas acolo, pe bancă, i-a rămas alături. Una dintre ele trebuia să ia o decizie. Nu ştiu care, nici ele nu ştiau de tulburate ce erau, s-a ridicat şi a luat-o pe cealaltă lângă dânsa.

Au pornit împreună spre răsărit. Era toamnă aurie. Şi nu era peste graniţă, pentru că în altă ţară decât biata-i Românie păşise doar în vis. Şi prin vântul rece de sfârşit de anotimp, ce aducea cu sine miresme îndepărtate, copila de odinioară auzea parcă glasul blând al celei pe care o iubise enorm şi pe care reîncepea să o iubească astfel: „Nu plec, draga mea… Nu mai plec.”

Anunțuri

Balada morţii repetate.

Spune-mi că vrei şi pot să zbor
Printr-un vârtej ameţitor,
Până răsar la tine-n prag,
Să-mi mori de dor, să-ţi mor de drag.

Spune-mi că vrei şi pot s-ajung
Pe-un drum, oricât ar fi de lung,
Doar ca să-ţi vin în ajutor,
Să-mi mori de drag, să-ţi mor de dor.

George Ţărnea

Post Navigation