My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Ianuarie, 2011”

În vârtejurile timpurilor

 A douăsprezecea parte a acestui an este pe sfârşite. Trag linie şi sunt împlinită: nu a trecut în van. Am învăţat în ultima perioadă una dintre cele mai importante lecţii de viaţă. Viaţa însăşi ne-a încrucişat drumurile cu ale unor oameni extraordinari, dispuşi să ne călăuzească spre dorinţa de a schimba ceva. Dar ca să schimbăm ceva trebuie să începem prin a ne schimba pe noi. Timpul dinaintea noastră se arată a fi scurt; din ce în ce mai scurt. Nu ne permitem să irosim nicio clipă, dar nu grăbindu-ne aflăm răspunsurile pe care le căutăm, ci zăbovind asupra fiecăruia cu răbdare şi făcând abstracţie de trecerea vremii. Dar clipele trec adânc prin noi, nu putem uita aceasta atât de uşor. Să refuzăm indiferenţa.

E mare lucru să fii om, să dai lumină viselor
Şi peste oameni zilnic să presari căldura gândului frumos.
Să ştii că-n zborul clipelor e drum în sus, e drum în jos,
Dar şi-ntr-un gest mărunt, şi-n fapte mari
E mare lucru să fii om.

Cazi, te ridici; uiţi sau eşti uitat,
Printre văi şi munţi doar un drum ţi-e dat.
Mari sau ma mici, cred că- rând pe rând-
Toţi purtăm sub frunţi un acelaşi gând.

Acum simt că sunt pregătită pentru ceea ce ne rezervă timpul.

Anunțuri

Spre depărtări, cu ecou

Despărţirile nu mi-au fost niciodată străine. Chiar dacă m-am împotrivit, chiar dacă m-am resemnat, în final a intervenit iremediabil acceptarea. Nu şi de data aceasta. Prevăd un refuz pe termen lung al următoarei depărtări. Nu pot şi nu vreau să cred că pierdem atât de multe odată cu plecarea ei. Pierdem un zâmbet etern, prezenţa entuziastă care ne stimula permanent; se îndepărtează de noi fără să fi avut timp să ne povestească nici a mia parte din toate câte le ştie şi nu am idee când o vom revedea. Nu am puterea nici să îi cer să rămână, pentru că oricum nu depinde nici de mine, nici de dânsa, dar nici să o las să plece nu mă îndur. Nu sunt singură, din fericire, de această parte a baricadei.

Despărţirile nu mi-au fost niciodată plăcute. Aproape întotdeauna se plângea în momentul despărţirii. Acum, la finalul unei lecţii despre demnitate, ca să arătăm că am învăţat-o cu adevărat, ar trebui să zâmbim. Dar oare vom reuşi? Şi dacă da, nu va fi o greşeală? Însă dacă zâmbim nu înseamnă că nu am suferit vreodată sau că nu ne doare. Ea ştie ce înseamnă să zâmbeşti: să nu-i împovărezi pe cei din jur cu necazurile tale, ci să le faci mai uşoare clipele, înseninându-i cu propriul tău senin. Când vine momentul despărţirii, nimeni nu mai râde şi nimeni nu te mai întreabă „Tu de ce te amuzi?”. Pentru că despărţirile au fost mereu amare.

Despărţirile nu mi-au fost niciodată iertate. Dar m-am aplecat în faţa destinului, ca întotdeauna, şi nu am ridicat fruntea din pământ decât atunci când mi s-a spus. Acum, în pragul acestei atât de dureroase plecări ce se zăreşte deja la orizont, nu fac excepţie de la regulă. Las timpul să-şi urmeze cursul său, fac apel la amintire şi iert sorţii pentru depărtare, fiindu-le recunoscătoare că ne-au scos-o în cale pe doamna care a zâmbit mereu. 

Despărţirea înseamnă părere de rău, dar are şi partea ei bună: îi ţinem în braţe pe oamenii de care ne despărţim, chiar dacă până atunci nu am îndrăznit să o facem. Ţipăm spre depărtări, cu ecou, rugându-le să ne-o mai aducă înapoi uneori. Cu speranţa că drumurile ni se vor reîntâlni, cu mulţumiri pentru toată grija ce ne-a purtat-o… „nu voi plânge niciodată pentru a te opri, poartă-ţi dorul inimii!”

„Să cadă albă peste destine”

12:37: Prin fereastra larg deschisă pătrundea o fâşie subţire de ger, care ne îngheţa, împiedicându-ne să ne concentrăm la cele ce se petreceau în jur. M-am întors furioasă, să fac semn cuiva să închidă geamul, dar m-am liniştit în secunda imediat următoare: ningea. Am rămas privind fulgii mari cum cădeau lini şi păreau a se prăvăli peste noi, dar se întorceau luaţi de vânt. Ningea liniştit, ca în poveşti, iar lângă noi se desfăşura ora ca de obicei.  Ştiam că iarna aceasta se va întoarce, nu putea lăsa loc de primăvară chiar de la mijlocul lui ianuarie, nimeni nu e atât de norocos încât să primească o primăvară de 5 luni. Am numărat nerăbdătoare minutele rămase până la sfârşitul orei, ca să pot ieşi şi să simt zăpada căzând. Înainte de a păşi peste pragul şcolii, am zăbovit totuşi- văzându-ne în faţa unui vis împlinit, mereu încercăm să mai prelungim cu câteva clipe bucuria premergătoare.

13:03: Vântul ne izbea în faţă, încercând parcă să ne determine să nu mai iubim acest anotimp. Am crescut atât de mult, încât nu-mi mai permit să dansez, să râd şi să ţip când ninge. Am privit însă în sus, ameţită de depărtarea din care veneau stelele albe. De la început de lume ne-au fost trimise. Oameni fără chipuri, cu umbrelele aproape trase peste cap, veneau din sensul opus; m-am trezit înconjurată de umbrele negre, gri şi roşii şi în momentul acela am realizat că nu mai ştim să ne bucurăm. Şi astfel, la ora unu şi trei minute, mi-am propus să mă bucur, chiar dacă nimeni nu mă-ntreabă.

13:14: Ne era dor de doamna A. şi am trecut pe la ea; am găsit-o frumoasă, ca întotdeauna. Ne-a învăţat (sau reamintit?) că noi facem realitatea. O priveam şi cu fiecare secundă ce trecea îmi dădeam seama cât de mult iubesc; am simţit nevoia să oftez, ca să mă eliberez un pic.
Când m-am întors acasă, fulgii de nea mi-au ars obrajii.

Trebuie să îi dau vieţii înapoi toată lumina pe care mi-a dăruit-o; nu căutând întunericul, ci multiplicând-o şi păstrând doar partea ce mi se cuvine. Norocul este de partea vieţii, pentru că oamenii sunt modeşti şi nu cer mult. Viaţa nu îţi dă nimic, trebuie să-i smulgi! îmi sună în minte vorbele acestea; dar viaţa, când te mulţumeşti cu frumosul, îţi dă chiar mult. Simplul fapt că îţi dă în fiecare dimineaţă posibilitatea de a trăi o nouă zi este o minune. Depinde de noi dacă preţuim sau lăsăm timpul să treacă.
Zăpada mi-a adus îngăduinţă, pentru mine şi pentru ceilalţi.

„Dă, Doamne iarnă, să mă adoarmă,[…] să cadă albă peste destine, să nu mai ştie nimeni de mine.”

„Pentru ea mi-i teamă de păcate”

Pentru că vine o vreme când ne amintim că se cere să preţuim ce avem mai frumos. Pentru că nu ne este teamă că vom fi acuzaţi de patriotism, ci dimpotrivă, ne mândrim că acest simţământ mai există în noi, chiar dacă îl scoatem rar la suprafaţă.

Pentru ea la Putna clopot bate,
Pentru ea mi-i teamă de păcate,
Pentru ea e bolta mai albastră,
Pentru limba, pentru limba noastră.

Dumnezeu prima oară
Când a plâns printre astre,
El a plâns peste ţară
Cu lacrima limbii noastre!

Pentru ea ninsori se cern din spaţii,
Pentru ea puternici sunt Carpaţii,
Pentru ea e caldă vatra poamei
Pentru limba, pentru limba mamei.

Pentru ea noi văruim pereţii,
Pentru ea mai sunt răniţi poeţii,
Pentru ea cresc florile visării,
Pentru limba, pentru limba ţării.

[Grigore Vieru]
Doina şi Ion Aldea Teodorovici- Pentru ea

Post Navigation