My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Februarie, 2011”

Străină mie însămi.

„De ce să m-agăţ, când sunt toate fugare şi oamenii dorm liniştiţi?”

Viscolul a pătruns în toate ungherele, astupând tot ce a rămas vechi şi rău. Nu am crezut că voi reuşi într-un timp atât de scurt şi doar prin puterea voinţei să schimb ceva. Mă surprinde această revenire la normalul pe care l-am aşteptat atât- aceasta ca o dovadă în plus că nimic nu se rezolvă de la sine şi timpul este doar o metaforă, de noi depinde tot ceea ce ne înconjoară.

Singură m-am păcălit şi tot singură îmi spun acum adevărurile. Deşi nimic nu îmi garantează că drumul pe care merg acum e cel drept şi bun, am profunda convingere că ultima lună a fost o abatere şi acum mă aflu unde trebuie. Încerc să nu mă întreb ce am lăsat în urmă şi, cu toate că am simţit ce înseamnă zădărnicia speranţei, mai nădăjduiesc că mi se vor ierta scăpările ultimelor perioade.

Simt că o mână m-a îndrumat mereu de la spate. Dacă a mai tremurat uneori, se iartă, dar m-a purtat mereu prin bine şi frumos. Sunt infinit recunoscătoare, până şi pentru ninsoarea care a fost atât de bună încât să acopere greşelile şi- mai mult de atât- să le ia cu sine apoi. Hotărârea pe care o căutam ieri a venit mai repede decât mă aşteptam. Am împins tot ce-a fost rău în prăpastie, fără posibilitatea sau dorinţa de a mai recupera ceva. M-am dezis de cea care am fost în ultima vreme, voi crede prosteşte în ideea că am ieşit, pentru o vreme, din limitele timpului şi chiar ale spaţiului şi mă voi minţi că nimeni nu m-a cunoscut.

Desigur, mi-am fost străină. Însă azi am revenit.

Anunțuri

Punct şi de la capăt.

„Mai târziu va deveni prea târziu.” (O. Paler)

Acum ar fi momentul potrivit să mă retrag, departe de toate câte s-au întâmplat în ultima vreme. O veste ca o gură de aer, care însă nu are destulă putere cât să mă facă să răsuflu uşurată. O amânare a inevitabilului nu mă ajută cu nimic, nu ştiu dacă nu cumva înrăutăţeşte lucrurile, închegând şi mai tare o legătură. Dar nu mai contează acum, îmi doresc doar să reuşesc să mă detaşez, să nu-mi mai dau cu presupusul şi să mă dezic de pornirile pesimiste.

Tocmai azi, în ziua când aproape mă împăcasem cu gândul că şi schimbarea poate aduce ceva bun, aflu că pentru încă o perioadă toate rămân neschimbate. Mi-ar plăcea să ştiu ce îmi doresc de fapt. Sau să nu ştiu eu, dar să ştie alţii şi să mă îndrume. Dar de ce i-ar păsa cuiva, când nimeni nu înţelege? Poate e nedrept să condamn, dar acest sfârşit de săptămână mi-a adus cu sine singurătăţi suprapuse. Oriunde îmi întorc privirea, mâinile întinse se retrag şi refuză a mă mai ajuta. Şi desigur, ca să mă convingă de contrariu, destinul îmi dă o palmă şi îmi arată exact cine este cu adevărat lângă mine. Mulţumesc.

Am timp până mâine să îmi refac scutul de optimism de care dispuneam cândva. Mi-e dor de acest scut ca de cineva foarte drag, mi-e silă de răul pe care l-am tot pus în faţă atâta vreme. Măcar bine că m-am înşelat, aproape de fiecare dată. Voi pune tot ceea ce s-a întâmplat cu mine în ultimul timp pe marginea unei prăpăstii. Când voi fi în măsură să iau o hotărâre în ceea ce mă priveşte voi şti dacă trebuie să încerc să salvez ceea ce a rămas pe marginea prăpastiei sau dacă e mai bine să arunc totul în ea.

Timpul de schimbare se împuţinează cu fiecare cuvânt pe care îl scriu. Mai sunt doar două ore şi un pic până mâine. Pun punct şi o iau de la capăt. Cu literă mare.

„Tu rămâi la toate rece”

„Şi nu mai vreau să ştiu pân’ la sfârşit cine-a iubit frumos, cine-a greşit.”

Cea care sunt acum nu se mai potriveşte cu principiile mele. Ori personalitatea mi s-a răzvrătit şi a pornit-o singură pe căi străine, ori standardele mi s-au schimbat. Dar nu mai pot continua aşa. Mă simt ca într-un film pe care nu îl pot abandona, pentru că am semnat un contract pentru el. Şi nici puterea de a rupe contractul nu o aflu nicăieri. Mă găsesc în imposibilitatea de a mă linişti; liniştea de acum o lună parc-ar fi fost într-o altă viaţă, deja străină mie. Mereu trebuie să găsesc ceva care să nu-mi dea pace, nu mă potolesc niciodată. Nici nu îmi dau seama dacă vreau să mă trezesc din starea aceasta sau dacă vreau să dorm, ca să uit de toate. Nu mai ştiu, dintre toate, câte depind de mine şi câte de alţii. Nu reuşesc să înţeleg de ce nimeni nu mai izbuteşte să mă consoleze, deşi sufletul mi-e deschis spre a primi consolarea.

Nu mă mai recunosc, nu mai ştiu să iubesc, nu mai ştiu să urăsc, nu mă mai ştiu, mă pierd. Şi în loc să încerc a mă regăsi, îmi pierd vremea căutând cauze- efectele le resimt, nu le mai caut. Nu mă supun mândriei prosteşti de a crede că mă voi descurca singură, ştiu cât depind de susţinerea celor din jur, dar privesc îngrozită cum îmi cad treptele de sub picioare, cum am devenit imună la orice vorbă bună şi pun la suflet doar ce e rău. Aceasta nu sunt eu. Cine m-a furat este rugat să mă dea înapoi vieţii.

Aştept ca lucrurile să revină la normal şi mi se taie respiraţia de teamă ca nu cumva acesta să fie normalul de fapt. Vreau să îmi revin, neştiind măcar dacă nu am pierdut deja ultima cale de întoarcere. Astăzi mi-am propus să nu mai iubesc atât de mult. S-ar putea să fie cea mai mare greşeală pe care o pot face, dar pare a fi singura modalitate de a ieşi din cercul acesta în care mă învârt căutându-i pe diametru o portiţă de scăpare cât de mică. Dar nu-mi va reuşi aceasta, tocmai pentru că pornesc de la premisa că nu voi duce la bun sfârşit ce mi-am propus. Mi-e frică, mi-e îngrozitor de frică de pereţii în care mă tot izbeşte viaţa, dar am siguranţa că acei oameni minunaţi din viaţa mea, ce pot fi număraţi pe degetele de la o singură mână, îmi vor fi- ca de fiecare dată- alături.

Nu voi putea rămâne la toate rece. Dacă aş găsi în mine forţa, aş înceta să-mi mai pun atâtea întrebări; poate atunci nu aş mai auzi din toate părţile veşnicele patru cuvinte: îţi complici singură viaţa!

Post Navigation