Punct şi de la capăt.
„Mai târziu va deveni prea târziu.” (O. Paler)
Acum ar fi momentul potrivit să mă retrag, departe de toate câte s-au întâmplat în ultima vreme. O veste ca o gură de aer, care însă nu are destulă putere cât să mă facă să răsuflu uşurată. O amânare a inevitabilului nu mă ajută cu nimic, nu ştiu dacă nu cumva înrăutăţeşte lucrurile, închegând şi mai tare o legătură. Dar nu mai contează acum, îmi doresc doar să reuşesc să mă detaşez, să nu-mi mai dau cu presupusul şi să mă dezic de pornirile pesimiste.
Tocmai azi, în ziua când aproape mă împăcasem cu gândul că şi schimbarea poate aduce ceva bun, aflu că pentru încă o perioadă toate rămân neschimbate. Mi-ar plăcea să ştiu ce îmi doresc de fapt. Sau să nu ştiu eu, dar să ştie alţii şi să mă îndrume. Dar de ce i-ar păsa cuiva, când nimeni nu înţelege? Poate e nedrept să condamn, dar acest sfârşit de săptămână mi-a adus cu sine singurătăţi suprapuse. Oriunde îmi întorc privirea, mâinile întinse se retrag şi refuză a mă mai ajuta. Şi desigur, ca să mă convingă de contrariu, destinul îmi dă o palmă şi îmi arată exact cine este cu adevărat lângă mine. Mulţumesc.
Am timp până mâine să îmi refac scutul de optimism de care dispuneam cândva. Mi-e dor de acest scut ca de cineva foarte drag, mi-e silă de răul pe care l-am tot pus în faţă atâta vreme. Măcar bine că m-am înşelat, aproape de fiecare dată. Voi pune tot ceea ce s-a întâmplat cu mine în ultimul timp pe marginea unei prăpăstii. Când voi fi în măsură să iau o hotărâre în ceea ce mă priveşte voi şti dacă trebuie să încerc să salvez ceea ce a rămas pe marginea prăpastiei sau dacă e mai bine să arunc totul în ea.
Timpul de schimbare se împuţinează cu fiecare cuvânt pe care îl scriu. Mai sunt doar două ore şi un pic până mâine. Pun punct şi o iau de la capăt. Cu literă mare.
My life, my love 