My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Martie, 2011”

Tudor Arghezi- De-abia plecaseşi

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-aş fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul cel dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Anunțuri

Vremea când recunosc

„Am trecut peste toate mult prea uşor.”

Am refuzat să îmi recunosc greşelile şi am împărţit vina în stânga şi în dreapta, cu uşurinţa cu care împarţi pachetul de cărţi la mai mulţi jucători. Dar viaţa şi iubirea sunt un joc cu o miză mult prea mare pentru a fi riscată astfel. Am rămas cu un singur pas în urmă şi e atât de mare încât mi s-ar nimici tot timpul dacă aş încerca să recuperez distanţa cu paşii mici pe care îi fac acum. În străduinţa de a deveni mai bună, mai îngăduitoare, mai blândă, am uitat că singura bunătate adevărată este să uiţi de tine atunci când este vorba despre toţi ceilalţi; iar eu m-am aşezat mai presus, considerând că demersul meu de a porni pe un alt drum îmi oferă acest drept. Şi am greşit amarnic.

Am păşit cu stângul şi numai nenumăraţi paşi drepţi ar mai putea compensa un început ratat. Poate că nu mi-este dat să fiu bună, poate am fost menită să fac numai rău celor din jur şi ar trebui să mă retrag de pe orice drum şi de lângă oricine, ca să nu propag această răutate de care îmi dau seama în răstimpuri, azi parcă mai mult ca niciodată. Mi-am arogat singură cel mai mizerabil drept: acela de a-i judeca pe cei care m-au lăsat singură, în momente în care poate eu însămi, prin greşelile înfăptuite, mi-am atras această pedeapsă. Bunătatea nu m-a abandonat şi nu mi-a părăsit sufletul încă, dar s-a amestecat cu tot ce era impur în mine şi începe să se confunde cu cea care am fost. Îmi înghit lacrimile şi cu ultimele puteri mă agăţ de ea, cu înverşunarea celui care pierde tot ce a avut mai de preţ.

Astăzi, mai mult decât oricând, îmi conştientizez răutatea şi nu găsesc salvarea nicăieri- nu a fost absurd să cred că poate fi în mine? În mine nu mai este loc de nimic bun. Răutăţile mă supun şi nu mă mai pot împotrivi, am încercat de suficiente ori cât să cred că orice tentativă de a fi caldă şi tandră va eşua lamentabil. Sunt incapabilă de orice înseamnă frumos, pe când tot ce e rău în mine se transmite prin privire, prin cuvânt, prin simpla prezenţă- o răutate contagioasă, în cele mai grave forme ale ei.

Mă blamez pentru că nu am reuşit să învăţ nici lecţia doamnei care zâmbeşte mereu, nici pe cea a Corneliei Pillat. Sunt inabordabilă şi mă urăsc pentru tot ce însemn. Am vândut pe nimic tot ceea ce am avut mai bun: iubirea. Şi pentru aceasta nu merit să mi se mai răspundă în vreun fel.

La mulţi ani, Ana Blandiana!

De la ea am învăţat să iubesc ploile, să iubesc cu patimă ploile, să las să cadă cuvintele; ea mi-a arătat intoleranţa, ca să ştiu cum să nu fiu. Ea, cea care a vrut să fie învăţată să ardă-ntunecat. Ana Blandiana împlineşte astăzi un număr mereu tânăr de primăveri.
La mulţi ani!

Descântec de ploaie

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui „Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă „Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei…

 

Comori de lumină

„Salvarea fie este în noi, fie nu este nicăieri.”

Acum, când doar zece pagini mă mai despart de finalul cărţii Biruinţa unei iubiri, mă găsesc în neputinţa de a fi coerentă, de a scrie aşa cum mi-aş dori, de parcă alegerea Piei Pillat de a pune viaţa mai presus de scris s-a transmis prin paginile cărţii la mine, reuşind să mă supună. În refuzul de a crede aceasta, am luat-o de nenumărate ori de la capăt, ştergând şi reîncepând, fără a-mi asuma măcar un cuvânt dintre cele scrise înainte.

Aşa cum versurile gnomice concentrează în ele însele tot înţelesul unei poezii, cele trei sute de pagini întruchipează pentru mine acum tot sensul vieţii, în esenţa lui cea mai pură, preţios asemeni parfumului de trandafir, stors picătură cu picătură din petale. Învăţămintele nenumărate se frământă în mine, în încercarea de a se aşeza şi de a-mi deveni pietre cu care să pot pava calea pe care voi porni. O iau- pentru a câta oară?- de la capăt; mă împac cu trecutul, îmi asum fiecare faptă pe care am făcut-o, uit de regrete, dar îmi continui drumul având ca sprijin suferinţele unor oameni atât de buni cum nu credeam să fi existat vreodată. Însăşi dumnezeirea se reflecta parcă în fiecare vorbă a lor; lacrimile mele curgând în cascade nu au răscumpărat nimic din răutatea pe care o simţeam închegată în trecut, de fiecare dată când îmi pregăteam sufletul pentru a redeschide cartea.

Deşi iubirea mi-a fost îndrumare, steaua pe care am urmărit-o mereu, parcă abia acum am aflat-o cu adevărat. Am regăsit drumul vieţii atât de diferit faţă de cum mi-l închipuisem… eu, care până acum nu mă vedeam altfel decât înconjurată de cei dragi, într-o străfulgerare de realism am văzut calea ce mi se întinde înainte exact cum este ea: îngustă, atât cât să păşească pe ea două suflete pereche şi nimic mai mult- sau nimeni în plus. Înaintea lor, oamenii ce le-au fost modele, iar în urmă cei care îi vor lua drept exemplu. Căci fiecare îşi aparţine sieşi şi numai marile iubiri care au norocul de a se împlini prin ele însele pot birui orice, moartea însăşi înclinându-se în faţa lor.

Paşii mă îndrumă şi pe poteca întortocheată şi până acum neînţeleasă a credinţei. Mi-au fost trimise paginile acestea de fericire parcă pentru a mă lumina, pentru a-mi da răspunsurile pe care, în aroganţa mea cea oarbă, crezusem că le pot găsi de una singură. Ca o binecuvântare, mi-au răsărit în viaţă, parcă din senin, vieţi ale oamenilor lăsaţi pe acest pământ pentru a fi sprijin şi alinare celorlalţi; şi chiar acum, din depărtare, din alte lumi în care cred că se află, citindu-le vorbele frumoase, şi calde, şi sincere, am siguranţa că zâmbesc cu bunăvoinţă şi cu mulţumirea de sine că şi peste zeci de ani menirea lor încă îşi urmează calea.

Timpul, în trecerea lui furtunoasă, a încetat să mă mai sperie. Ştiu că pentru fiecare lacrimă va veni şi zâmbetul compensator, ştiu că pentru fiecare rău făcut voi trece şi prin plata cuvenită, ştiu că orice bine se răsplăteşte, fără a căuta această răsplată nici cu cele mai îndepărtate şi ascunse năzuinţe ale gândului. Din prea-plinul sufletului cuvintele nu mai ştiu ce să aleagă, pentru a scoate în lume; haosul din mine nu izbuteşte să se limpezească nicio clipă, dar bunătatea m-a pătruns atât de profund încât simt că trupul meu e prea firav pentru a adăposti atât de multă fericire. Îmi vine să plâng, dar mi-e teamă să mă descarc de toată această bucurie, teamă de a nu o pierde, aşa încât prefer să ştiu că nu am plâns niciodată de fericire, decât să o las să se scurgă din mine, strop după strop.

Nu ştiu în ce fel şi pe ce cale să trimit mulţumirile către oamenii înzestraţi cu acel har divin de a sădi bunătatea în noi, ei fiind de mult departe… Tot ce mai ştiu acum este că salvarea e în mine, adusă de ei în palmele lor bune şi luminoase şi aşezată ca o ofrandă într-un suflet ce poate nu ar fi meritat. Şi pentru că e cel mai preţios dar primit vreodată de la viaţă, nu îl voi lăsa să se risipească în nicăieri.

Deasupra tuturor, Iubirea.

„Tu eşti ce-am mai drag şi mai bun.”

Cutezanţa de a mai crede într-o zi binecuvântată a reîntâlnirii s-a scurs din mine până la ultima picătură. În încercarea de a o redobândi, m-am lăsat pradă dorului, care m-a copleşit mai repede decât m-aş fi aşteptat. Păstrez cu sfinţenie tot ce am, fiecare clipă cuprinsă într-un cufăr mic al amintirii, dar nu ştiu cum izbutesc să scape toate şi mă trezesc uneori fără nimic, cu pumnii goi, cu sufletul jefuit de orice fărâmă de îngăduinţă şi tandreţe. O aud şi când tace, ecourile vocii ei îmi răsună permanent în minte şi mă zguduie fiecare acord mai grav.

Dacă mi-aş permite să interzic vreodată vieţii ceva, aceea ar fi uitarea. Dorul sfâşietor, care la început înflorea blând asemenea ghioceilor şi indescifrabil, fără a-i fi cunoscut prezenţa, creşte în mine fără a-mi da posibilitatea de a mă desprinde vreo clipă de el. Gândul la ea îmi apleacă firesc şi involuntar privirile în pământ, ca semn de emoţie şi respect, dar mâna ei caldă şi bună e prea departe de mine pentru a-mi mai mângâia obrazul, dăruindu-mi încredere. Din ochi lacrimile refuză să mai picure, scăldându-mi orizontul în aburii călduţi ai ceţii; înghit cu supunere fiecare strop amar şi paharul nu izbuteşte a se umple, pentru că o iau de la capăt iar şi iar. Mai puţin astăzi, când într-o clipă de slăbiciune tot tumultul de trăiri m-a copleşit, făcându-mă inaptă de a-mi mai păsa de ce se spune şi ce se crede. Doar adevărul a rămas în urmă, ca paşii uzi pe asfalt; o mărturie vizibil efemeră şi cu urmări atât de adânci totuşi… iubirea sinceră şi necondiţionată, cu îndoiala vehement alungată urmărindu-mă arareori.

Sufletul meu se face mic, ghemuindu-se în cele mai ascunse abisuri ale fiinţei, în faţa neputinţei de a trimite bunătate şi înţelegere acolo unde este cea mai mare nevoie, dar sunt momente când erupe brusc, devenind sprijin- poate prea îndepărtat şi neînsemnat, dar blând şi sincer. Credinţa în bine, care mă înconjura ca o lumină, protejându-mă de toate temerile celor din jur, a ales să mă părăsească pentru o clipă care a fost prielnică declanşării haosului. Un haos care, la antipodul liniştii uşoare şi diafane, s-a aşezat greu şi apăsător pe tot ce însemna iubirea mea de-o viaţă pentru dânsa. Poate am ezitat. Cu siguranţă am făcut-o, de fapt, şi-mi cer iertare cu ultima fărâmă de speranţă: că dezechilibrarea pe acest drum atât de îngust nu a fost simţită acolo unde cu greu străbat până şi gândurile bune.

Peste ani, dincolo de toate bucuriile de-o clipă şi mai ales dincolo de toate tristeţile aparent fără sfârşit, iubirea a răzbătut. Ca un laitmotiv, s-a arătat la finalul fiecărui moment de cumpănă, în chip de unic deznodământ. Cu promisiunea că, prin orice încercare mă va trece viaţa, dragostea pentru Angela va rămâne statornică, blândă şi tandră, în calea oricărui joc al timpului sau al destinului.

„Biruinţa unei iubiri”

„Între noi doi, un sfârşit nu va putea aduce nici măcar moartea cea adevărată, fiindcă dincolo de viaţa de aici ne aşteaptă altă viaţă.” (Dinu Pillat)
„Era reînnoirea făgăduielii că te voi aştepta până când vom putea fi împreună în fiecare clipă.” (Nelli Pillat)

Citeam despre o iubire în care nu puteam crede. Despre aşteptări care treceau nu doar de toate obstacolele vieţii, ci şi de moarte. Despre un suflet pereche care renăştea iar şi iar prin iubirea pe care, murind, a lăsat-o în urmă pe acest pământ. Despre ea, care timp de treizeci de ani, cât a mai trăit în urma lui, a avut grijă să reînvie- prin propria-i existenţă- fiecare om drag pe care l-a întâlnit de-a lungul vieţii; au fost treizeci de ani în care nu şi-a mai aparţinut sieşi, ci lumii care a plămădit-o şi pământului în care îi fusese dat să se întoarcă la ceasul care i-a fost scris. Despre a merge desculţ, pe sârmă, până la capăt, fără teama că se poate întâmpla ceva în caz de cădere, fără nehotărâri care să tulbure în vreun fel echilibrul imperios necesar. Am oscilat în fiecare moment între a mă lăsa invadată de fericirea care îmi trimitea străfulgerări prin fiecare filă întoarsă şi prin fiecare cuvânt citit, şi între a fi dezamăgită de neputinţa oamenilor zilelor noastre de a mai iubi aşa cum se întâmpla cu doar jumătate de secol în urmă. Fericirea a primat, izbucnind ca o lumină în singurătatea şi liniştea camerei, şi parcă însăşi protagonista poveştii de iubire m-a luat alături de ea, uneori la Predeal, alteori la Bucureşti, dar mereu înseninată de această aură caldă şi bună a iubirii şi de nimbul nemuririi ei.

În taină, într-o clipă de răgaz, am lăsat să se înalţe spre cerul deloc senin ruga de a mi se da, de-a lungul vieţii, o răbdare şi o dăruire asemeni celora despre care citeam. Totul era nemărginit, începând cu iubirea, care era capabilă de orice miracol şi din care lua naştere tot ce era bun în ei, începând cu puterea de a trece peste încercările unei vieţi al cărei parcurs nu a fost deloc lin şi nici presărat cu foarte multe bucurii. Dar iubirea, cum spuneam, le oferă lecţia timpului scurt- dar valoros- şi puţinii ani în care le e dat să fie împreună le sunt mai mult decât suficienţi pentru a împlini tot ce a rămas gol în urmă şi toată singurătatea ce va veni până la final.

Au ştiut că şi-au fost dăruiţi unul celuilalt de către o forţă mai presus de tot ce înseamnă omenire şi au acceptat cu bucurie, cu chipurile tinere senine şi, mai mult de atât, nu s-au limitat la a-şi accepta destinele, ci au trăit cu menirea de a şi le împlini până la saturaţie. Presimţirile morţii şi chiar moartea însăşi au trecut prin ei, dar nu şi prin iubirea pe care o trăiau. Au apărat-o, fiecare în parte- dar mai ales împreună, cu preţul cel mai scump, fără să-şi regrete o clipă alegerea. Admiraţia mea pentru ea, pentru altruismul, bunătatea şi credinţa de care a dat dovadă, nu îşi găseşte marginile nicăieri; nu îndrăznesc nici măcar a-mi dori să-i semăn, conştientă de la început de zădărnicia unei asemenea dorinţe. Aflată în imposibilitatea de a înţelege unde îşi găsea forţa de a sfida moartea şi absenţa iubirii, nu cutezam să cer ceva.

Nu puteam să alung durerea care mă încerca la gândul că timp de treizeci de ani scrisorile lui Nelli Pillat nu şi-au mai găsit nici destinatar, nici răspuns. Supusă neputinţei de a face mai mult, omagiez cu gândul sentimentele unor asemenea oameni. Având în mână paginile pe care stă scrisă mărturia existenţei şi a dragostei lor, mă ştiu apărată de singurătate şi nefericiri.

În urmă, uitarea

„Faci un pas greşit şi pierzi ceva, din greşeli poţi învăţa.”

Strivea sub tălpile reci toată răutatea, cu înverşunare. Va fi ultima ei pornire capabilă să încline balanţa spre rău mai mult decât spre bine, dar se va anula mai apoi prin nimicirea acelor rele. Cu unghiile înfipte în palme, lovea cu pumnii mici în dorinţa impalpabilă de a-i bucura pe toţi şi zădărnicia îi măcina sufletul. Învârtea în mâini culorile, cu siguranţa pe care o are numai destinul atunci când se joacă cu vieţile plăpânde şi incapabile de orice împotrivire. Deasupra sa nu mai stătea acum decât cerul înnourat şi duşmănos. Picăturile de ceaţă stăteau agăţate de părul ei întocmai boabelor de struguri în ciorchini.

A încercat să ierte, dar nu a putut uita. Nedreptăţile care i se înfăptuiseră îi dădeau posibilitatea să se răzvrătească fără a oferi vreo explicaţie, iar această libertate era pe placul său mai mult decât orice altceva. Ştia că nu face bine nimănui plătind cu aceeaşi monedă ursuză, dar principiul de a întoarce şi celălalt obraz îi era străin. Scuturată de încercările vieţii, şi-a propus să pună şi ea viaţa la încercare, dar nici nu a apucat să-şi termine gândul, că s-a şi văzut copleşită, neînsemnată în faţa puterii sale infinite. Întocmai eternităţii timpului şi nemărginirii spaţiului. S-a ridicat pentru o ultimă dată, hotărâtă să fie recunoscătoare pentru tot ce primise bun. Pentru prima dată după mulţi ani, a dat drumul culorilor din mâini şi ele s-au împrăştiat în lume, arătându-i că nu este totul doar în alb şi negru.

Cu lecţia pe jumătate învăţată, a pornit la drum. În parte nehotărâtă, dar cu bunătatea sedimentată lin în adâncul sufletului ei, suficientă cât să-i dea minima siguranţă că aceea era decizia corectă. Era obosită să tot oscileze între decizii pe care nu le ştia a fi nici bune, nici rele, ci doar ale ei, să se limiteze mereu la universul pe care îl cunoştea atât de bine încât se blazaze, să vorbească, să scrie şi să citească mereu aceleaşi cuvinte ale aceleiaşi limbi. Voia să evadeze din propria ei persoană, conştientă de imposibilitatea cererii ei.

Cu mulţumirea pătrunzându-i adânc în întreaga fiinţă, s-a întors către iubire şi căldură. Vremea îi stătea împotrivă, dar venise clipa când nimic nu o mai putea împiedica să-şi împlinească drumul abia descoperit. Se afla la început, pe o cale ce se arăta a fi nesfârşită. Ştia că după o cotitură oarecare, nu se ştie a câta, se va izbi de un capăt, dar a ales să ia tot ce-i bun din prezent, ca pe o cheie care să-i deschidă toate uşile ce-i vor ieşi în faţă. Venise atât de aşteptatul moment în care a înţeles tot ce i s-a dat şi a preţuit tot ce i s-ar fi putut lua, dar i s-a lăsat spre a-i fi bine. Înseninată, cu zâmbetul pe chip şi-n pumni, a lăsat în urmă trecutul, cu călcâiul stâng desprinzându-i-se fără regrete de ultima punte ce o mai ţinea ancorată acolo.

A pornit cu dreptul spre răsărit. În urmă, uitarea; înainte-i, viaţa toată. Iubirea va birui orice regret.

Necunoscutei, întrebător

„Când tăcem, suntem dezagreabili. Când vorbim, devenim ridicoli.” (Herta Müller)

Paşii lăsau urme albe şi luminoase, trasând drumurile celor ce vor veni, ca o îndrumare. Fără garanţia că la capăt este binele, dar cu siguranţa că a mai trecut cineva pe aceeaşi cărare cândva. Cu gesturi mărunte, experienţa se clădea pe sine însăşi, independentă de orice voinţă exterioară şi de destine. Cu vise mari, cu orgolii nemăsurate şi uneori abandonate, cu iubirile la braţ şi cu timpul sub tălpi, înălţam zmeele tot mai sus, până ce nu mai puteau cuprinde cu pieptul aerul întreg şi nici cu ochii desenaţi orizonturile aurite.

Cerul mare şi greu apăsa asupra-mi cu palme nesigure şi agăţate în timp. L-am alungat, ca pe gândurile prea multe şi prea dese care mă apăsau în ultima vreme. Mi-a dat pace. Scântei de amintiri mă ameninţau din toate părţile, dar se stingeau înainte de a mă atinge. Aşteptarea nu fusese nicicând mai uşoară, deşi renunţarea nu intervenise în luptă încă.

Drepturile asupra mea nu îmi revin, mişc arareori câte o mână înspre bine şi mi-o retrag ruşinată, până când se întâmplă ca privirile-mi să le întâlnească pe ale bunătăţii însăşi şi atunci piere orice urmă de teamă ori timiditate. Obrajii calzi îi sunt mângâiaţi de raze şi parfum de zambile albe, îmi stă în umbră şi doar uneori, involuntar parcă, mă îmbrânceşte către vorbe bune, către iertări, către iubiri necondiţionate.

Se eliberează ca printr-o minune, deşi greu îmi mai vine acum să cred în ireal, izbucneşte în fascicole luminoase şi se împrăştie în cele patru zări, năvălind în cele mai mici unghere, mai puternică decât vântul. Însufleţeşte firele de iarbă, care deodată aleargă în urma-i, aruncă pulbere de flori spre pomi şi aduce cu dânsa primăvara. O privesc mirată şi realizez că nu o cunosc, deşi crezusem dintotdeauna că e o ea despre care ştiu totul. Nu ştiam de unde să-i cuprind înţelesurile şi sensurile, nici din care vers, nici din care roman. Nu o cunosc, dar regăsesc în ea fragmente rupte din mine şi din toţi cei pe care îi iubesc.

În caietele zdrenţuite din sertarele cu miros de brad şi-a găsit locul onoarea. A ascuns acolo tot ce era mai bun într-însa, mai presus de demnitate şi dreptăţi. Nu ştiu nici despre cine nu tac, nici de ce.

Lucian Blaga- Cântec în noapte

Pietrele-n cale, mereu pietre.
Nime-n beznă nu mă-ndreaptă.
Pân’ la tine nicio piatră
nu mai vrea să-mi fie treaptă.

Pietre sunt şi iarăşi pietre.
Pe poteca mea de dor,
greu se lasă, greu se lasă
Dumnezeul pietrelor.

Lung e drumul, ceasul lung.
Rogu-mă, mă rog întruna,
noaptea să-mi ajute luna
pân’ la tine să ajung.

Tatiana Stepa- Cântec în noapte

Puterea iubirii

„Am înţeles că toate au un preţ al lor. Şi nu-i uşor.”

Măsura camera în lung şi-n lat, cu pasul mic şi agitat. Pe obrazul ascuns în palmă i se citea deznădejdea. Luase hotărârea potrivită, aşa simţea, şi totuşi era suficient de indecisă încât să caute răspunsurile chiar şi în suflete tinere, lipsite de experienţă. Ce să-i fi răspuns? Că nu are dreptate? Dumnezeule, dar iubirea e întotdeauna drumul bun, corect şi nu mereu drept, dar presărat cu împliniri. A şters cu mâna dreaptă praful de pe oglindă şi, preţ de o clipă, uimirea a luat locul tristeţii de pe chipul ei: aproape nu se mai recunoştea. Frumoasă a rămas, chiar dincolo de strălucirea reflectoarelor este mereu minunată- şi nu chiar întotdeauna conştientă de aceasta, dar mulţumită de sine-, însă tulburarea i-a lăsat urme adânci pe frunte, pe pleoape, la colţul gurii.

Toate lacrimile curse de-a lungul vremii şi-au vărsat amarul în ochii ei frumoşi, şi calzi, şi blânzi. A tresărit, speriată. A alergat în camera cealaltă, dar nu era nimeni. Singură în casă, îşi auzea ecourile paşilor; singurătatea o înfiora. A trecut pragul şi soarele primăverii a întâmpinat-o ca o mângâiere. Dar i s-a făcut brusc frig şi dor de o prezenţă vie, dulce şi bună, să o ţină cineva în braţe şi să o legene ca pe un copil, să îi simtă în gene răsuflarea şi să se ştie ocrotită de toată răutatea care răzbătea spre ea în cutremurări tumultuoase.

Şi-a plimbat degetele lungi şi subţiri de-a lungul discurilor de vinil de altădată. A simţit că a ales ce trebuie. O viaţă în urmă şi încă una înainte, timpul va fi răbdător cu dânsa şi pentru bunătatea-i nemărginită va veni şi o răsplată cândva, chiar dacă ea nu asta aşteaptă. Sufletul o doare, vocea i-a devenit mai gravă, nimeni nu o poate ajuta în vreun fel, dar cu toţii au această iluzie şi-i oferă necondiţionat un sprijin atât de mărunt şi totuşi indispensabil. A obosit parcă să fie ea umărul pe care se sprijină ceilalţi şi caută şi ea, la rându-i, un umăr pe care să-şi plângă durerea, neputinţa, să găsească alinarea, însă tâmpla îi cade în gol, atingând în final propria sa palmă. Îşi lasă fruntea în pumni şi- deznădăjduidă- plânge minute în şir şi amarul i se prelinge pe obraji, pe palme, pe genunchi. A renunţat pentru o clipă la a fi puternică, pentru ca din slăbiciune să se ridice liniştea şi pe acea linişte aşternută adânc în sufletul scuturat de vremuri să se clădească o putere proaspătă, demnă de marea ei iubire şi înţelegere.

Aşezată pe scaunul din curte, cu spatele spre poartă, se ruga în gând pentru bine. Nu cerea mai mult. O mână caldă i-a atins umărul, dragostea pătrunzându-i până în adâncul sufletului micşorat de teamă. S-a cuibărit la pieptul celui care îi era aproape întotdeauna şi, simţindu-i mângâierea, nu şi-a putut stăpâni lacrimile. El i-a ştiut suspinele, teama, nehotărârea şi, strângând-o şi mai tare în braţe, i-a dat siguranţa că nu greşise nicio clipă. Iubirea era miracolul lor, pe care îl împărţeau armonios la doi. Au ştiut atunci că nemurirea stă în mâinile lor împreunate.

Nu avea de ce să se teamă, puterea iubirii e, zi după zi, viaţa sa. 

Post Navigation