My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Aprilie, 2011”

Declaraţie

Mi-e toată inima de tine plină, iar gândul meu îţi este suvenir.

 Cu zâmbetele tale de copil îmi înfloreşti toţi crinii din grădină,
Prin noaptea mea tu treci ca o lumină,
Prin toamna mea- ca un fior de-april.
Mi-e visul plin de farmecul subtil ce-n preajma ta tristeţea mi-o însenină,
Mi-e toată inima de tine plină, iar gândul meu îţi este suvenir.

Atât ştiu doar, că legea mea-i iubirea
Şi nesfârşitul fără de-nceput,
Ea mi-i săgeată-n luptă şi mi-i scut,
Pentru-a putea să-mi împlinesc menirea.
Te-nveseleşte suflete şi cântă
Şi, în strai de sărbătoare îmbrăcat,
Din lumea ta de-o clipă eliberat,
În lumea sa cea veşnică te-avântă!

De unde vii să-mi tulburi pacea, spune, şi somnul nopţilor de ce mi-l furi?
Tu ai în ochi adâncuri de păduri
Şi în priviri tristeţe de lagune.
Adeseori, când te-ntâlnesc pe stradă, tu laşi în urmă un parfum subtil,
Suav ca înverzirea din april şi alb ca-ntâia floare de zăpadă.

Calea spre biruinţă

„Eu am cântat şi cânt şi voi cânta!”

O simţeam uneori atât de departe, încât mi se părea brusc zadarnică orice încercare a mea de a-i trimite gândul bun. Îmi repetam mereu că în iubire se anulează orice distanţă, ştiam că acesta era adevărul pur, şi cu toate acestea nu reuşeam să mă conving pe deplin. Dragostea pentru dânsa a depăşit orice barieră, fie ea pusă în cale de timp ori de trenurile care pentru mine aveau uşile închise când era vorba despre a porni către ea. A plutit, pe deasupra tuturor, ajungând cu precizie acolo unde o trimisesem cu atâta ardoare şi răspunsurile mi-au venit, pe aceeaşi cale, în ecouri.
Făceam din blândeţe şi ocrotire vârtejuri calde, cuminţi şi nu era fericire mai mare decât cea pe care o resimţeam la gândul că vor ajunge la dânsa, menite să o păzească de tot răul care ar fi putut-o lovi. Ştiam totuşi bine că nu mă pot aşeza în calea celor ce au fost scrise, cu toată dorinţa mea de a o şti apărată. Neputinţa de a sfida imposibilul îmi aducea cu sine consolarea timidă de a-i putea fi sprijin, chiar şi din depărtările cele mai mari. Dragostea înghiţea sutele de kilometri şi le strângea în pumni, ca să-mi dovedească neînsemnătatea lor.

Viaţa a încercat-o în repetate rânduri, spărgând cu nepăsare scutul pe care toată grija îl construise în jurul ei. Ocrotită până atunci, i-a fost bine şi cald cu braţele iubirii însăşi învăluind-o şi ferind-o de toate. Toată puterea dintr-însa s-a clădit strop cu strop, ascunsă cu migală în fiecare margine de suflet; dar ea era acolo şi nici cea mai aprigă durere nu o putea doborî. Credinţa, mai presus de toate, biruia întotdeauna. Nu ştiu dacă sunt puternică, dar am Credinţă. Păşea pe un drum care, deşi deloc drept şi nelipsit de obstacole, o va duce negreşit către bine; i se puneau piedici în cale, dar toate aveau un rost şi tuturor trebuia să li se supună, depăşindu-le uneori smerită, alteori cu fruntea sus. Era destinul scris pentru ea, erau cărările care se intersectau cu marele drum al vieţii sale, aducând cu ele nu doar bucurii, dar fiecare trebuia asumată şi primită ca pe o parte a menirii ei.
Salvarea îşi are izvorul în iubirea infinită pe care o poartă în sine, ca pe tot ceea ce are mai drag şi mai valoros. Nu ai moarte, când duci un dor mai departe. Dragostea şi dorul, singurele capabile să sfideze legile firii, nesupunându-se lor şi fiindu-le iertată răzvrătirea. Pe cerul celei ce l-ar merita etern senin au venit norii, dar sunt trecători. Vocea ei blândă, care de nenumărate ori a liniştit şi cele mai aprige furtuni, va înflori din nou în acorduri ample, viaţa lăsându-şi urma într-un ton mai grav.

Pentru toată bunătatea şi altruismul ei, pentru toate începuturile de drum de care a avut grijă, pentru toată răbdarea şi dragostea pe care le-a dăruit fără a pregeta, pentru alinarea pe care am găsit-o în braţele ei fie şi doar cu gândul, pentru fiecare acord cald şi blând, merită ca timpul să îi ofere totul înzecit. Să fie răbdător cu dânsa, să aibă grijă de sufletul ei curat, să o ţină în palmele lui ocrotitoare ca pe cea mai preţuită comoară. Iubirea, care nu are nici moarte, nici sfârşit, va alina lacrimile şi va îndulci amarul. Muzica, în mărinimia-i nemărginită, îi va da puterea de a se ridica după orice înfrângere, oricât de imposibilă ar părea la început.

Cântecul este cărarea aleasă iar şi iar, fără regrete.

Ea, spectator al propriei vieţi

„Ai vrea să fie-o vreme ce nu ştii ce înseamnă.”

Încerca să nu se agite şi să îşi stăpânească lacrimile. Peste doar o oră va trebui să iasă din casă, ca să ajungă la timp la o lansare de carte. Ceaiul, îndulcit cu miere din abundenţă, devenea amar la contactul cu buzele ei. Ticăitul ceasului îi provoca tresăriri, dar îi era lehamite să ridice privirea spre el, refuza să mai simtă presiunea timpului care i se scurgea printre degete.

Înăuntrul său, se simţea apăsată de ceva ce părea a fi însemnat, dar nu voia să înţeleagă, se prefăcea. Era ca un plic de venin care, odată desfăcut, i s-ar fi împrăştiat în toată fiinţa, aruncând-o într-o tristeţe din care nu ar mai fi găsit ieşire. Numea această negare optimism, dar de fapt era o frică mai mult decât cruntă, cu pumnii strânşi şi tremur în glas. Primele semne ale depresiei în care presimţea că va intra curând s-au instalat în mintea şi în trupul ei odată cu iritarea pe care o resimţea când o atingeau razele de lumină sau când glasurile vesele de copii răzbăteau până la dânsa. Gura ei nu mai găsea puterea de a se însenina într-un zâmbet larg, ca altădată. Se privea în oglindă şi nu îşi mai recunoştea ochii goliţi de lumina lor caldă. Şi i-a acoperit cu palmele, în încercarea de a se alunga pe ea, cea care devenise acum.

Ştia să-şi ia doar la revedere şi momentul când a fost nevoită să spună adio a descumpănit-o, luându-i cu el orice urmă de speranţă. Pentru că aşa fusese dat, vina celor întâmplate nu putea fi aruncată asupra nimănui, aşa că o purta cu sine ca pe cea mai imposibilă şi grea povară. Se simţea părăsită, deşi sufletul îi era atât de încărcat încât nu îndrăznea să se considere singură. Un vid se căsca din ce în ce mai mare într-însa, forţând-o să se refugieze în imposibilitatea de a se împlini în vreun fel. De ce nu mai afla nicăieri ceea ce cu doar o zi înainte fusese peste tot? Unde îi erau toate adevărurile, spuse şi nespuse, şi de ce toţi se fereau să o privească în ochi când îi vorbeau despre ceea ce era evident că urma să se întâmple? O credeau inconştientă, probabil. Poate chiar aşa şi era, conştiinţa sa era demult părăsită în pliculeţul de venin la care îşi impunea să nu aibă acces. Dar cu niciun preţ nu va admite că inevitabilul este chiar atât de contrastant cu toată nădejdea ei.

S-a uitat în agendă, era atât de răvăşită încât nu îşi amintea locaţia evenimentului la care urma să participe. A mai rămas doar jumătate de oră şi nici nu ştia cât timp să aloce pentru drum. Dâra roşie de pe a treia pagină a lunii februarie a concentrat în sine ultima picătură de sânge din obrajii femeii: va participa în doar câteva zeci de minute la lansarea propriei cărţi. Va fi martoră a propriei sale vieţi, din afară; era demult departe de cea care scrisese cartea, nu se mai regăsea în acel sine, era pierdută în propria piesă de teatru. Cineva îi schimbase toate decorurile ca la o comandă şi o aruncaseră în mijlocul scenei, în faţa unei săli cu zeci de perechi de ochi privind-o cu avidă curiozitate. Învârtindu-se dezorientată în ambele sensuri, ca să alunge ameţeala, aştepta din secundă în secundă să audă râsete în cascadă.

A deschis însă ochii. Mai erau doar zece minute. Ultima gură de ceai a fost dulce, prea dulce. S-a strâmbat, a lăsat cana cu flori pe canapea şi, înainte de a ieşi, s-a mai privit o dată în oglindă. În grabă, doar din reflex, nu şi din preocupare, a făcut ultimele retuşuri asupra înfăţişării sale. Deşi pe afişe şi chiar pe coperta cărţii apărea numele ei, era acum convinsă că va participa la o lansare a unei necunoscute. Amintirile despre ea cea veche s-au estompat până la diluare totală. Aşa cum ea nu mai aparţinea nimănui, nici dânsei nu-i mai aparţinea nimic.

Adrian Păunescu- Ultima zi

Dacă vei voi, cea din urmă zi
S-o trăim, măcar pe ea, frumos.
Să plecăm în munţi, unde nu sunt punţi,
Unde merg şi vulturii pe jos.
S-avem nişte vin, să dormim puţin,
Sub anestezii de cabernet.
Eu să te ascult şi tu să taci mult,
Să ne depănăm viaţa încet.
După atâta timp nu pot să mă schimb,
Totuşi trebuia să mă cunoşti.
Şi la cap de zi, pentru a sfârşi,
Plângem amândoi ca nişte proşti.
Poate că-s naiv, dar te mai cultiv
În antichităţi de sentiment.
Piesa noastră în doi va avea apoi
Un târziu, zadarnic happy-end.
Eram numai doi, zilnic numai noi,
Drum nici înainte, nici `napoi,
Cum s-a întâmplat de s-a adunat
Şi e toată lumea între noi?
Răni atâtea am, ca un cal în ham,
Care trage greu un car de spini.
Şi-am să merg la târg şi-am să-mi vând cu sârg
Toate rănile, la cabotini.
Ne minţim mereu; unul, tu sau eu,
Are în mână ultimul atu.
Trec la suferinzi, murmur în oglinzi:
La adio, la adio tu.
Nu se mai aud păsări de la sud,
Un curent polar le străbătu.
Ca-ntr-un trist halou, îţi rostesc din nou:
La adio, la adio tu.
Ce a fost a fost, ce va fi va fi,
Uite c-a venit
Ultima zi .

Recunoştinţă

„Iubirea va rămâne-averea noastră, fără stricăciune.”

Poate că ar fi momentul să cedez, dar nu o voi face. Ieri, credeam că nu mai e deloc mult până la un asemenea deznodământ; azi, însă, mă găsesc atât de departe de această ipoteză încât îmi spun că ieri nu eram eu. Oscilez între raiurile şi iadurile fiinţei, uneori nu mai ştiu unde să mă ascund ca să nu fiu văzută plângând şi alteori merg pe stradă fără a-mi putea stăpâni zâmbetul. Zâmbesc, conştientă fiind că binele atrage bine, dar nu îmi pot înghiţi plânsul, argumentul că răul atrage rău nemafiindu-mi suficient în acele clipe.

Mă agăţ cu privirea de locurile neschimbate, în care am fost cândva cu adevărat fericită şi îmi spun că nu e totul pierdut, atâta timp cât ele vor rămâne aşa şi mă voi putea întoarce să-mi retrăiesc clipă cu clipă, pas cu pas, amintirile frumoase. Şi când nu-mi mai este de ajuns, ochii îndrăznesc a privi şi mai sus, spre cerul care- nesfârşit, tolerant şi protector- a vegheat tot ce am făcut, fie însemnat, fie neînsemnat. Lumina ocrotitoare a soarelui îmi dă încrederea că tot ceea ce va urma trebuie înfruntat cu capul sus şi vântul, în trecerea lui circulară, îmi şopteşte iar şi iar că nu am dreptul să legăn atât de mult barca în care plutesc pe mările vieţii, pentru că risc să se umple cu apă puţin câte puţin, până la scufundare.

Aşadar rămân puternică, sprijinită temeinic de cărţile aducătoare de fericire şi mai ales de oamenii buni de lângă mine. Am avut în cale repere şi, de fiecare dată când treceam prea grăbită pe cărarea ce-am ales-o, le zăream la marginea drumului şi privirea îmi rămânea pironită asupra lor, înţelegerea se aşeza în mine şi îmi înfrânam atât dorinţa de a porni cu paşi alerţi către un viitor ce poate nu va fi atât de luminos cum s-ar crede, cât şi tentaţia de a căuta cu privirea în urmă, către un trecut care se destramă fărâmă după fărâmă, nemairămânând din el decât un fir de amărăciune pe care nu mi-l pot explica. Şi nu pot decât să le mulţumesc pentru bunătatea lor, pentru că am găsit în privirile lor calde şi în zâmbetele blânde toate motivele care-mi erau necesare pentru a alege prezentul, cu tot ce e frumos şi luminos în el; pentru că fiecare vorbă a lor m-a ţintuit în timp, asemenea unor mâini hotărâte, dar firave, cu răbdarea de a-mi arăta mereu partea plină a paharului şi sprijinindu-mă în permanenţă- chiar cu mai mare intensitate în momentele când dădeam semne că aş putea ceda. S-a întâmplat şi să mă scape printre degete; cădeam atunci şi mă împrăştiam în toate direcţiile, incapabilă de a mă aduna, dar tot palmele lor m-au cules şi m-au plămădit iar şi iar, punând în mine câte un gram din seninătatea şi bunătatea lor, regăsindu-mă la final mai optimistă decât fusesem vreodată. Ce era mai greu nu a trecut, dar am trecut eu prin timp, într-un mod miraculos în care mi-ar fi fost imposibil să o fac fără ajutorul celor care m-au scos din acest infern ca din nisipurile mişcătoare. M-am lăsat, slabă şi în imposibilitatea de a decide ceva, dar încrezătoare, în braţele lor. Încrederea nu mi-a fost înşelată.

Mulţumesc că, de fiecare dată când sufletul mi se retrage, mic şi chinuit, în adâncurile fiinţei, îmi întindeţi mâinile şi-mi reamintiţi că soarele nu doar apune, ci şi răsare la fel de des. Recunoştinţa mea se întoarce către voi, prea săracă poate pentru ceea ce mi-aţi dăruit: puterea de a merge mai departe.

Post Navigation