My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Mai, 2011”

George Ţărnea- Reflex 108

Prea repede uităm ce-aveam în gând,
Sub apăsarea vorbelor de rând!
Nici nu mă strigi de tot, nici nu mă laşi,
E-atâta ezitare între paşi.
Prea repede uităm ce-aveam de spus –
Un zbor în minus, o cădere în plus.
La tine-i vară şi la mine-i frig,
Nici nu te las de tot, nici nu te strig.

Tu nu ştiai că-n luna mai…?

Ion Minulescu- De ce-ai plecat? 

De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ai fi – femeie sau bărbat –
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?…

De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când niciun glas nu te-a chemat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?…

De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat –
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laţ şi te sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?…

Opreşte-te!…
Priveşte-n jurul tău…
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te `napoi!…
Fă-ţi cruce
Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis…
Şi visul s-a sfârşit!…

3 ani.

„Dorul de tine pleacă şi vine, parcă-i un cântec drag.
Vreau să-i pot spune să mi te-adune şi să te-aducă-n prag.

A păşit semeaţă în sală şi parfumul ei ne-a învăluit brusc, menit să păstreze amintirea acelei seri atât de fascinante. O priveam cu toţii nevenindu-ne să credem că este cu adevărat acolo; ireal de frumoasă, cu vocea răsunându-i în acorduri ample, profundă şi caldă.
Nici nu îndrăzneam să-mi aplec privirea, de teama să nu o mai regăsesc acolo după o clipă. Dar a rămas până la capăt; urca în mine o încredere nemărginită în cea pe care o vedeam plutind parcă în faţa noastră. Era acolo, visul împlinit, ea- cea care îmi îndrumase de atâtea ori, fără să ştie, paşii. Acum este tot acolo, închid ochii şi o văd aievea pe scenă, revin în acelaşi punct decisiv al vieţii mele la fiecare dată de 15 a lunii mai.
Cuvintele sunt prea puţine pentru toată emoţia pe care a adus-o în palme, revărsând-o asupra noastră ca pe o magie. Sunt lucrurile acelea tandre, bune şi pentru alţii poate neînsemnate, care nu pot şi nu trebuie să fie spuse, dar care sunt sădite adânc în noi, imposibil de dezrădăcinat. Nici cruda uitare nu se va putea aşterne vreodată peste tot ceea ce a însemnat întâlnirea cu dânsa. A dat lumină fiecărei vorbe pe care a  rostit-o, a aşezat câte puţin din bucuria şi blândeţea sa în fiecare dintre noi.

Au trecut trei ani de atunci. Dorul de Angela nu m-a abandonat nicio clipă. Cuvintele sunt prea sărace, mulţumirea infimă, ultima speranţă mi-o pun în iubire. Iubirea, singura care străbate distanţele dintre noi. Dar ea va reveni. Pentru aşteptare există mereu un mâine.  

Întâlnire

„Toată viaţa noastră este un naufragiu al aducerii aminte, resturile care continuă să plutească pe marele ocean al uitării.” (Liiceanu)

Se legăna melancolică în balansoarul vechi, care cu nu mai mult de un secol în urmă fusese al străbunicii sale despre care, deşi nu şi-o mai amintea, ştia că a adorat-o. Şi pe bună dreptate, a fost un copil demn de comparaţii cu păpuşile de porţelan: cu obrajii mari, rotunzi şi rumeni, ochii negri, cutezători şi luminoşi, scrutând în fiecare dimineaţă depărtările, în aşteptarea răsăritului, gura mică şi aproape mereu deschisă într-un zâmbet, descoperind o dantură perfectă, ca sculptată în marmură.

În cartea de pe braţe purta cu sfinţenie poza părinţilor ei, pierduţi dar neuitaţi. I se împăienjenea privirea de atâtea lacrimi şi cu degetele subţiri şi uscate le mângâia chipurile, dar îşi reprima sfioasă intenţiile, părându-i-se că la fiecare atingere se mai ştergea câte puţin din amintire.
Cine plecase de lângă ea nu se mai întorsese. Ori o uitaseră, ori nu o iubiseră îndeajuns, ori greşise aprig, pentru că a primit cea mai cruntă pedeapsă, aceea de a fi lăsată singură la o vârstă când nici cea mai arzătoare dorinţă nu cerea mai mult decât ocrotire şi alinare. 

În poartă i-a bătut o copilă. Ştergându-şi energic obrajii, s-a ridicat cu sprinteneală şi a pornit într-acolo. Recunoştea în ea câte un crâmpei din cele mai dragi fiinţe ale sale, nu ştia cine e, dar nici măcar nu s-a întrebat, încredinţată fiind că i-a fost trimisă ca o binecuvântare. Un fior rece o străbătu la gândul că poate i se îndulceşte destinul acum, înainte de moarte. Ce folos? A poftit-o înăuntru şi a servit-o cu prăjitura care fusese favorita nepoatei sale cu ani în urmă, când încă mai primea vizitele ei voioase. Fata a refuzat să guste din prăjitură şi, când bătrânei i s-a înseninat chipul, gestul îi putea fi intepretat ca  fiind pornit din lipsă de generozitate. Nicicum. S-a bucurat la gândul că poate gustul prăjiturii îi gonise cândva pe cei dragi de lângă ea şi refuzul de a o mânca reprezenta poate şi refuzul fetei de a o părăsi.
Se agăţa de această speranţă ca de ultimul fir de viaţă, deşi viaţa pâlpâia cu foc energic înăuntrul său, vârsta încă nu o ducea către final. Cu fruntea în palme, a ridicat privirea către copila ce stătea cuminte în faţa ei, cu braţele pe genunchi, aşteptând un singur semn, un singur cuvânt, pentru a-şi dezvălui taina ce o purta cu sine. Era atât de tăcută încât nu se îndura să o tulbure.

I-a luat palmele într-ale ei şi s-a cutremurat simţindu-i-le atât de calde, mici şi fine; când trecuse viaţa peste dânsa, lăsând urme atât de urâte, îmbătrânind-o? De ce sufletul i-a rămas la fel, de ce speranţa care cândva zvâcnea în pumnul său şi-a dat ultima suflare, lăsând-o fără nădejde? I se adusese acest suflet mic şi bun în dar, nu se ştia pentru cât timp, numai pentru a-şi împlini printr-ânsul tot ceea ce a regretat vreodată, înţelese acest lucru din prima clipă.
A început să depene povestea vieţii ei şi, deşi nu era la gura sobei, deşi era vară, deşi afară mirosea a fân cosit, ea auzea lemnele trosnind, ca în copilărie. Fata asculta fermecată, însă în privirea ei nu se citea nici pic de mirare, părea la fel de convinsă ca şi bătrâna că aceasta era menirea ei, să împlinească prin propriul său destin şi un altul, căruia nu i s-a dat la timp această şansă.

Încă nu înţelegea de ce propriii săi copii, pentru care a plătit cu atâtea sacrificii şi renunţări, îi ţineau pe toţi departe de dânsa; era convinsă acum că toţi vor fi crezut că a murit deja. Şi ar fi fost înmormântată atunci fără nimeni care să-i plângă la căpătâi.

Post Navigation