My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Iunie, 2011”

122 de ani de la moartea Poetului

Suntem, în cuvânt şi-n toate, floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice.
De avem sau nu dreptate, de avem sau nu dreptate,
Eminescu să ne judece!

Fără destinaţie.

„Vieţile sunt trecătoare, visele nu.” (Ioana Pârvulescu)

Era atât de departe încât vedea totul în ceaţă. O ceaţă nefirească, asemănătoare celei din pozele editate. A trasat un cerc în jurul tuturor celor pe care îi iubea, i-a aşezat pe fiecare în colţul său, s-a aşezat alături şi a început să-i manevreze, mai ceva ca pe marionete. Niciunul nu avea scăpare, detaşarea ei însemna prizonieratul lor. Îi privea din afară, neoferindu-le nici cea mai mică posibilitate de a acţiona după propriile lor dorinţe şi afinităţi. Nimic. Se răzbuna crud pentru toată suferinţa, privându-i de libertatea de a mai judeca prin prisma lor. Totul trecea prin ochii ei de ceaţă, prin ochii-i ca de sticlă mată. Ea devenise de mult imună, la tot. Lacrimile-i mai erau aduse doar de vântul ce-i bătea în faţă când înainta, cu paşi rari, spre gară. Avea biletul în buzunar, îl frământa nervoasă în ritmul agitat al degetelor. Degeaba, nu mai avea să fie valabil, singură şi-a trasat drumul: l-a aruncat şi şi-a ales altă destinaţie. Casa de bilete era pustie, geamurile prăfuite, păianjenii mişunau prin colţuri. Era singură, dar absolut singură, ticăitul ceasului îi suna în gând, în sânge, în vârful unghiilor. Se mai agăţa de verdele dulce al teilor, dar mirosul puternic a îndepărtat-o. Voia să rămână închisă acolo unde cu un atât de solicitant efort a izbutit să se retragă, acolo unde nimeni nu o mai recunoaşte şi unde nimeni nu o crede când spune că ea cea adevărată nu este ea cea pe care o văd, o cunosc, o iubesc ei.

Pe scaunul de plastic, potolit, albastru şi rece, nu-şi mai simţea nici mâinile, nici gândurile. S-a cufundat într-o amorţeală, nemairămânându-i ca reper decât sentimentul de vinovăţie, care o apăsa şi în acelaşi timp îi oferea gura de aer, eliberând-o de teama că a devenit stană de piatră: se simţea vinovată, deci simţea. Parfumul verii o ademenea, dar tot ceea ce însemna realitate, fie ea anostă, fie crudă, fie gri, fie vie, era înăuntrul cercului în care şi-a impus să nu mai pătrundă pe nicio cale, chiar de i se vor deschide înainte toate porţile şi va fi primită cu alai. Era cercul pe care îl lăsase în urmă, erau toate cele de care se detaşase şi la care, dintr-un orgoliu prostesc şi nicidecum din demnitate, nu îşi mai permitea să se întoarcă; i se părea totul ostil, deşi nimic nu se schimbase cu adevărat în afara ei, totul se desfăşura în mintea ei, pe cărările pe care le trasau regretele şi imposibilităţile de a-şi împlini visele. A plâns în zadar, a ajuns să-şi sufoce primul, singurul şi cel mai măreţ dintre vise, pentru ce? A primit la schimb ceva atât de neînsemnat, încât a deschis palmele şi îi erau goale; pentru tot ce avea mai de preţ a primit, amăgitor şi fals, nimicul. Ştia că, pe drumul pe care porneşte, orice ar veni către dânsa nu ar mai putea-o bucura. Şi totuşi stătea în gară, îşi aştepta condamnarea la o viaţă pe care alţii i-au ales-o. Ştia că de atunci înainte fericirea va fi doar un vis trecut, îndepărtat, un cuvânt prea mare, pe care nici nu va avea dreptul să îl rostească, pentru că s-a abătut de la drumul împlinirii, pentru a merge pe cel impus, din teama copilărească de a nu greşi încă o dată.

S-a urcat în primul tren. Fără bilet, fără destinaţie, fără împlinire. Drumul ei ciclic nu se va închide niciodată, va fi veşnic cu pasul pornit către destinul mereu visat şi îşi va înghiţi lacrimile una câte una, până când paharele toate se vor umple, revărsa şi umple iar. Durerea acută, trimisă din suflet către tot trupul, îi spunea că totuşi şi visele, la fel ca vieţile, sunt trecătoare. Pentru că greşelile trebuie asumate şi consecinţele suportate. Plătea prima rată din preţul suprem, abandonul menirii sale.

Pia Pillat către Cornelia Pillat

„Iubita mea Nelli,

 Spui în scrisoarea ta că te consideri „puţin interesantă, plicticoasă, greoaie şi desuetă”. Citind această descripţie a ta despre tine, cu un ochi am plâns şi cu unul am râs. Tu nu ai nici cea mai mică idee cum eşti cu adevărat, cum te văd ceilalţi din afară. Eşti ca o apă adâncă, clară şi prietenoasă- care lasă mult imaginaţiei de completat, căci fundul e ascuns şi greu de descoperit. Şi ai în tine rezerve de dragoste şi dăruire infinite- şi ai inteligenţa constructivă a celor ce „fac” ceva şi adâncimea celor ce „văd” dincolo de suprafaţă şi înţeleg fără cuvinte.
Tu ai trăit atâţia ani în umbră şi en veilleuse, încât nu te mai vezi pe tine, nu te mai cunoşti sau recunoşti. Dar, când viaţa te va pune din nou în lumină, când va cere de la tine calităţile tale creatoare (care nu s-au dezvoltat decât în cadrul scrisului şi artei- nu în zilnica dăruire şi creare a unui cămin, de care ai fost lipsită cu adevărat), vei vedea ce mare dreptate am. Monica, de aproape, iar eu, de departe, simţim şi ştim aceste lucruri despre tine, şi de aceea te iubim atâta şi-ţi simţim nevoia, şi ne este necesară prezenţa ta. Şi cei ce-ţi sunt departe acum, la fel.
Nu-ţi scriu aceste lucruri pentru că vreau să-ţi dau încredere în tine sau să te încurajez. Prietenia noastră ţine de 20 de ani! Crezi tu că nu s-ar fi stins dacă n-ar fi fost în tine- şi nu l-aş fi văzut, cunoscut, şi nu m-aş fi încălzit la el- un foc dulce, cald, nestins, infinit de rar şi de preţios? Sunt unii oameni care trec prin viaţă- îşi împletesc vieţile cu ale altora- şi apoi dispar, fără să lase în urmă nicio dâră. Sunt alţii- rari- care, fără efort, cu o adâncă simplicitate şi modestie de suflet, cu o armonie interioară, făcută din echilibru, bunătate şi o inteligenţă împăcată, calmă, luminoasă, lasă urme de neşters, deşi nu au forţat nimic şi pe nimeni cu o personalitate covârşitoare- şi care au fost ca o binecuvântare pretutindeni pe unde au trecut. […]

 Pia”

Post Navigation