My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Iulie, 2011”

Cale în lumină

„Şi câte ploi vor mai veni…”

Meritată, pedeapsa a venit neîntârziat. O bătea vântul, o băteau ploile, o bătea gheaţa, toate loveau cu repeziciune şi fără îndurare în ea. Pasul ridicat spre renunţarea la ce avea mai de preţ, deşi fără finalitate, s-a dovedit a fi greşeala cel mai scump plătită. Cu toate forţele naturii lovind neîncetat, reuşea să rămână în picioare, deşi sufletul îi îngenunchiase de mult, cerând îndurare, cu promisiunea de a fi fost aceasta cea din urmă fărâmă de îndoială. Furioase, ropotele de ploaie refuzau să-i asculte ruga şi se abăteau către dânsa din ce în ce mai zgomotoase. Supusă, a acceptat toate cele ce veneau din înalturi; stârnise furtuna, conştientă fiind totuşi de neputinţa de a-i rezista. A înţeles totul prea târziu, în locul dorului a lăsat, chiar dacă doar pentru o clipă, să se strecoare distanţa.
Cu frica de a nu alege ruta ocolitoare greşită, a greşit chiar drumul larg; cărarea de întoarcere s-a dovedit a fi întortocheată, cu fiecare pas labirintul se complica, şi totuşi lumina o îndemna către capăt. De la împlinirea unei meniri era impardonabil să se abată, chiar şi inconştient. Acoperit de nori negri şi groşi, Soarele izbutea totuşi să lumineze, împiedicând-o să uite că, orice s-ar întâmpla, ceaţa se va ridica, cu condiţia să încerce să răzbească prin ea, nu să se oprească şi să aleagă calea întoarsă, la primul impas.
Ploua lin acum, dar proba cea mai grea nu fusese trecută. Avea de traversat de pe un mal pe altul şi sorţi de izbândă îi dădeau numai iubirea şi dorurile toate. Era marele examen, la capătul căruia se aflau singurele două posibilităţi: a-l pica sau a-l trece. Cu privirea aţintită către lumina ce irumpea în crăpătura norilor grei, cu încrederea zguduită şi totuşi recuperată, a pornit. Văzându-se pe malul celălalt, a înţeles. Fusese iertată, urmând să plătească tributul de a nu mai greşi vreodată; cu ezitarea consumase întreaga toleranţă ce îi fusese rezervată. Recunoscătoare, a luat drumul către casă. Ştia că fusese ultima oară când gândul de a abandona îi fulgerase prin minte. Ştia că încrederea în ea nu va mai fi îndoită nici de cele mai puternice vânturi. A lăsat regretele în urmă, spre a se putea înălţa din nou. Făcea primul pas pe drumul care, indiferent de vreme şi de vremuri, va fi etern luminos.

Ploile se vor abate către ea mereu şi mereu. În mâinile sale stă însă decizia supremă: fie le va lăsa să o culce la pământ, fie va crede în lumina care le succede şi, cu speranţa alături, va continua să-şi urmeze drumul predestinat. În adâncul inimii, ştia că alegerea fusese deja făcută, zarurile aruncate: „Atâtea ploi vor mai cădea pe noi, dar cât de multe-ar fi, nu ne vor despărţi.”; era drumul bun. Uitase (şi cu ce preţ imens!) că a existat o vreme când ştia că singurul răspuns este iubirea şi singura portiţă deschisă spre lumină este cea a mâinilor împreunate, ce-şi promit să nu îşi dea drumul, mai ales la greu. Vremea să îşi reamintească venise val-vârtej, spre a o trezi. Renunţarea nu este pentru cei aleşi.

Drumul înainte, privirea înapoi

„Să ştii c-am pornit pe drum nesfârşit, drumul iubirii să nu-l rătăceşti.”

Era vremea tăcerii, a bucuriei şi a ceasului de taină. Cu un pas de lumină şi unul de întuneric, înainta drept, fără teama de ceea ce i-ar fi putut ieşi în cale. În dreapta soare, în stânga nori. Înainte cald, înapoi rece. Vântul o mâna de la spate cu puteri nebănuite, îndemnând-o către nicăieri. Nu privea înapoi; lăsa în urmă doar o cărare îngustă, neîntinată: drumul de întoarcere acasă. Îşi ţintuia palmele cu privirea, se va opri numai când nu le va mai zări. Azurul înţelegător al cerului o cuprindea în vârtejuri, chemând-o în depărtări. Drumurile o trăgeau înapoi, o tot îndepărtau de locul mic şi cald unde începuse fericirea ei adevărată, sinceră, plătită cu un preţ poate prea mare, nemeritată şi totuşi aparţinându-i.

Bucuria caldă a miezului de zi nu îi mai însenina chipul. Seninul ei era în altă parte, dincolo de deal, în cealaltă emisferă, imposibil de zărit şi de atins. Cu gândul, străbătea pământurile; mustrările se îndreptau către ea stoluri, stoluri, doborând-o. Pasul ei nu a atins noroiul greu, mersul ei n-a fost oprit; ce i s-a dat, aceea a urmat. Clipa de început îşi găsea ecouri în trupul ei, glasurile toate îi fremătau în minte, imposibil de desluşit; haosul o înghiţea tot mai alert, pe măsură ce se lupta cu îndârjire să iasă din el.

S-a ridicat cu fruntea sus. A pus în balanţă ceea ce conta, dar de cealaltă parte nimicul atârna mai greu. Iubirea însă a adus viaţa, norocul şi fericirile toate de partea ei. Le primea prea uşor, fără a i se cere ceva în schimb, şi teama i-a tăiat avântul cu care se pregătea să întindă palmele spre a primi totul în dar. Depărtările-i şopteau răbdarea. Călca pe spini, drumul îi devenea tot mai greu şi mai dureros. Marele preţ se plătea, pas după pas, nor după nor, ploaie după ploaie şi soare-n urma tuturor. Curajul se desprindea de dânsa uşor, aproape pe nesimţite şi locul rămas gol era umplut în clipa imediat următoare de o teamă nedefinită, inexplicabilă şi vinovată pentru toată neîmplinirea. Lupta ei cea mai aprigă se ducea cu propriul sine şi nu ştia de partea cui să fie şi pentru cine să se bucure mai întâi, nu ştia în mâinile cui să depună victoria binemeritată, nu ştia cine merită o victorie neînsemnată.

Un pas în lumină, un pas în întuneric. Un pas înainte, un gând în urmă. Cu tristeţea înveninând orice surâs, înainta simţind ca pe o greutate palpabilă, apăsătoare şi imposibil de dus dorinţa de a se întoarce. Pleca singură fără a şti dacă la capătul din faţă al drumului o aştepta cineva; emoţia o sugruma şi lacrimile îi scăldau obrajii ştiind că la plecare lăsase tot ce iubea. Numai acolo avea să găsească întotdeauna braţele deschise spre a o primi, fie spăşită şi cu greşeala recunoscută, fie mândră şi cu orgoliul că decizia de a reveni îi aparţinuse, fără a depinde de ei în vreun fel. Dar ei o legau. Cu mrejele nevăzute ale iubirii ce i-o purtau, o chemau îndărăt iar şi iar. Glasuri ascunse îi răsunau în minte şi nu le mai putea ignora. Drumul larg şi luminos l-a dat la schimb pe cărarea ce o lăsase la margine, îngustă, uscată şi pustie.

Cu privirea plecată, dar cu sufletul înălţat, se lăsa purtată către amurg. Acea cărare neatinsă nu o va murdări nici măcar ea. Pleca acolo unde iubirile-o chemau, acolo era acasă. Drumul ei nesfârşit îşi găsise capătul, dar ea îl continua parcurgându-l de la început, iar şi iar. Oricât de greu şi plin de mărăcini ar fi fost, era al ei. Alerga înspre împlinirea lui.

Post Navigation