My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “August, 2011”

Amurg

„Amurgul e timpul care vine şi se duce, e focul ce se află la răscruce.”

Prevestitor de începuturi, cu dunga-i atât de caldă întrezărindu-se din ce în ce mai îngustă; cu palmele streaşină la ochi urmăream lumina plecând către alte răsărituri. Mirosul veşted de frunze toropite sub căldura ameţitoare a zilelor de august pătrundea în ungherele răcoroase ale camerei. Interiorul atât de ospitalier, plăcut aranjat, simetric fără a fi ostil, cu rotunjimile prietenoase ale pieselor de mobilier, îndemna la visare. Nu era doar un joc, era vara însăşi, cu bucuriile şi lumina ei dulce, îndreptându-se grăbită către apus, cu fiecare zi, cu fiecare oră, cu fiecare clipă, cu degetele întinse spre a-l cuprinde. Roşul cald şi blând se strecura printre frunzele iuţi ale nucului, dând ferestrelor nuanţe de vitralii şi împrăştiindu-se cu smerenie pe podea, topit în întunericul ce îl înghiţea pas cu pas.

Ziua voioasă, cu obrajii rumeni şi umeri arămii, nu se lăsa gonită cu niciun preţ; aprigă, lupta până la ultima fărâmă de putere, ce dispărea la umbra teilor bătrâni şi se tot ivea de după câte-o frunză, în chip de joc isteţ şi atât de bine cunoscut. Focul mocnea nesfârşit, parcă regretând o plecare, lăsând mărturie jar şi cenuşă. Îşi stingea ultimele flăcări acoperind şi îngropând în uitare, mai întâi la suprafaţă şi apoi tot mai adânc, toate împlinirile, toate deznădejdile şi toate visurile unei zile, toate năzuinţele croite de-a lungul unui anotimp întreg şi rotund asemenea discului solar sub al cărui semn stătea supus.
Încetul cu încetul liniştea se aşternea între noi, deasupra noastră, greu în noi. Aleile îşi răceau urmele nenumărate şi îngrămădite de paşi, băncile se scuturau de îmbrăţişări şi sărutări în adierea uşoară şi binecuvântată a vântului. Parfumul florilor nu mai răzbătea înţepător, ci se pleca umil, recunoscându-se învins în faţa toamnei aurii care încă nu îndrăznea să se apropie, venea cu pasul mic, uşor, atingea câte un pom, câte un fruct, câte un suflet în fluturarea lină a mâinii şi se întorcea în ţinuturile sale, mulţumită că ne-a păcălit încă o dată. Strugurii îşi împrăştiau aroma, stăpână pe întreg văzduhul, dulce-acrişoară şi îmbietoare. Calmul ne înconjura şi îl primeam în mijlocul nostru, îi acceptam pe rând fiecare invitaţie; vals, tango, amor, tăcere, şi din nou: vals, tango… Sufletele pline de freamătul vertiginos al verii şedeau tăcute în urma noastră, privindu-ne tandru şi îngăduitor. Ne-au lăsat răgazul de a primi în noi amurgul, de a ne deschide în cântec buzele pecetluite de tăcerea grea.

Ridicându-ne unduitor dintre stâncile ascuţite ale nehotărârii, am înălţat privirile. Linia apusului era atât de subţire încât nu o mai vedeam decât cu gândul, privirile nu pătrundeau până la dânsa. I-am refuzat sfârşitul, lăsând-o să poarte lumina către cealaltă jumătate a lumii. Pentru inimile acelea de departe finalul nostru aparent iremediabil era începutul crud şi plin de speranţe. Pe cerul de un albastru închis şi pătrunzător stelele apăreau una câte una, slobozite parcă din vârf de penel.
Ca o perdea, înserarea se lăsa ocrotitoare peste inimile zbuciumate. Amurgul alina dureri, aducând în loc speranţe închise în palme, promisiuni ce vor fi eliberate-n răsăritul proaspăt ce va urma.

Iubire a tuturor timpurilor

„Mă-ntorc la tine iar şi iar, mare albastră, cum se întoarce valul tău veşnic la mal. Mă-ntorc la tine iar şi iar, mare de soare, şi-aş vrea să-ţi fiu doar eu, mereu, unicul val.”

Veghind peste timpuri şi anotimpuri, peste dureri şi bucurii, dorul de mare rămâne, de neclintit, în cale. Ca o primă iubire, de neuitat, care nu suportă abandon, dragostea de mare revine iar şi iar, fremătând, întocmai valurilor care-i izbesc ţărmul.
Vieţii mele eşti marea iubire, frământarea ta-i cântec etern…

Veşniciei.

„Vin clipele şi trec, corăbii mici pe fluviul vieţii…”

Trecuseră clipele într-un vârtej ameţitor prin jurul său. În dorinţa de a le cuprinde în pumni le-a topit, rând pe rând, făurind din ele un trecut întreg. Risipit în împliniri, în necazuri, în viaţa toată, cu bune şi cu rele; era imperfect, era plin de goluri, dar îi aparţinea în totalitate. Îl strângea la piept ca pe ultima fărâmă dintr-o avere nepreţuită la timp şi pierdută fir cu fir, bob cu bob, pe drumul atât de greu de parcurs. Strivind sub tălpile goale boabele de rouă ale zorilor, închidea ochii şi-n minte i se răsfrângea parcă sunetul de cioburi împrăştiate. Dar nu, stropii se prelingeau silenţios de pe-un fir de iarbă pe celălalt, lăsându-i cărarea liberă şi dreaptă către orizonturi. Linia roşiatică, frântă de conturul brazilor, spărgea griul bolţii şi, ca la un semn, stelele toate se topeau în lumină. Palmele sale reci au întâlnit, în drumul către soare, galbenul blând şi tânguitor al frunzei de început de toamnă. Nimic nu adora mai mult decât să se scalde în căldura deloc sâcâitoare şi atât de tandră a răsăritului de final de august. Sfârşit şi început. O primea în aura ei duioasă fără să aştepte răsplată, darnică aşa cum învăţase, de-a lungul vieţii, că numai natura poate fi. Demnă şi generoasă, neplecându-şi înălţimile în faţa oricui.

Se întreba, nu pentru prima oară, ce făcuse ca să merite toate minunile ce i-au fost presărate-n cale. O preocupau poate prea mult cele ce i-au fost scrise şi răspunsul la întrebare tot întârzia să îi apară clar şi definit, forţând-o să înţeleagă că nu îl poate găsi nicăieri, ci doar în ea. Îi aparţinea, căci fiecare îşi avea răspunsul său, fiecare îşi are tributul său de plătit. Nu-l ştia pe-al ei, dar a înţeles, cu privirea ridicată recunoscător către albastrul curat al cerului, că nu-i va fi cerut niciodată. Deşi ştia să meargă, trebuia să înveţe pe unde să păşească; deşi ştia a vorbi, trebuia să aleagă cuvântul pe care să-l rostească; deşi ştia a trăi, trebuia să decidă căror zări şi căror oameni iubiţi să se dedice. Totul era să nu aştepte răsplată pentru fiecare gest, pentru că pe drumul lung, mai devreme sau mai târziu, ea i se va întoarce însutit; pentru că oamenii sunt singurii care închid ochii şi uită. Viaţa nu lasă datoriile la voia întâmplării.

La umbra acelui nuc bătrân care a apărat-o ani de-a rândul, copilărie după copilărie şi tinereţe după tinereţe, cu genunchii cuprinşi în braţe, începea să simtă fericirea urcând către dânsa. S-a lăsat în voia ei, fără să-şi mai pună vreo întrebare; învăţase cândva că ea e singura care-şi complică viaţa, atât de simplă de altfel şi plină de bucurii, dar- ca pe orice lecţie nerepetată- uitase. Venise, cu paşi moi, vremea să îşi reamintească, vremea să trăiască prezentul, clipă după clipă, să se hrănească din seva sa, să fie generoasă şi tandră. Se înălţa, urcând treaptă după treaptă timpul ce îi fusese dăruit; îl împlinea. Cu fruntea înălţată către veşnicia ce nu-i era hărăzită nimănui, dăruindu-i-se ca tribut pe ea însăşi,  trecea mai departe.

E timpul iubirii!

„Pentru tine există-n lume un destin ce încă n-are nume.”

Ai pierdut ce ai pierdut, multe-n viaţă omul pierde,
Dar priveşte razele de soare!
Nu lăsa durerea în suflet, pentru tine există-n lume
Un destin ce încă n-are nume.

E timpul iubirii, lasă loc şi fericirii!
E timpul iubirii, uită clipa despărţirii!
E timpul iubirii, când iubeşti seninul firii,
E timpul iubirii, este ceasul împlinirii!

Lasă, lasă supărarea, vine-n viaţă şi uitarea,
Fiecare are-un drum pe lume.
Vei găsi o stea pe boltă, ea e steaua dragostei,
Fericirea e-n lumina ei.

Jocul de-a viaţa

„Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt.”

Clinchetul surd al zarurilor pe tabla de joc a făcut-o să tresară. Nu au fost aruncate, ci scăpate din mână, cu o indiferenţă de neiertat. Cu palmele pe umerii ei, în fiecare moment acolo, menit să-i dea încredere, el îi şoptea la ureche să nu îi fie teamă. Câtă vreme valsul acelei vieţi tumultuoase nu îi separa unul de celălalt, nu era loc de temeri între dânşii, dragostea îi scotea la liman. Mintea ei însă nu mai izbutea să judece limpede, ameţea din ce în ce mai des, pătrate cu laturile obsedant de egale, albe şi negre, se învârteau cu repeziciune în juru-i. Culorile, împrăştiate în pete, loveau cu putere în peretele de sticlă clădit protector sprea a o apăra de dureri şi deznădejde. Se simţea sprijinită, nu putea să cadă niciunde, şi totuşi ecoul celei din urmă mutări îi răsuna asurzitor de clar în minte „Şah mat!”. Era ultima şansă pentru dânşii, s-a întors tandră către el, i-a cuprins mâinile într-ale ei şi i le-a atins temătoare, în treacăt, cu buzele. El a cuprins-o în braţe, nereuşind să îi aline cu niciun chip suspinul. A mai simţit o ultimă mângâiere înainte să audă sunetul spart al sticlei şi să calce pe miile de cioburi fără a se răni.

***

S-a trezit brusc, dar nu a găsit pe nimeni în jurul ei, oricât ar fi căutat cu privirea. Şi-a făcut cafeaua, fără lapte, fără zahăr, pentru a se pedepsi cu amarul ei negru. A ieşit aiurea, pe străzi. Trilul limpede ce învăluia parcul era atât de diferit de toate sunetele din vis, care o încleştau şi îi apăsau obrajii şi pieptul. Nu găsea, privind în urmă, momentul în care uitase ceea ce era mai important, când uitase că salvarea este acolo unde este şi iubirea, când uitase că oricâte zaruri s-ar arunca în cadrul jocului, pentru iubire se putea şi trişa. Aşadar îşi lua drumul de la capăt, cu frâul propriului joc în mână şi în minte cu promisiunea de a nu mai uita. Muzica sufletului îi însoţea voioasă paşii, razele soarelui o îndrumau către infinite zări şi nerostite cuvinte. Se simţea dusă de mână şi învăţată despre cele mai mari frumuseţi ale vieţii. A închis ochii pentru o clipă doar; îşi amintea acum. Visase o iubire la care abia de îndrăznea să spere, dar încurajată de credinţa în ea a ridicat privirea. Nu voia să treacă din nou pe lângă dânsa când îi va ieşi, cu braţele deschise, în cale. Teama fusese cheia care ferecase poarta inimii ei, cheia ce mai putea fi folosită o singură dată; s-a eliberat, ştiind că nu va mai avea nevoie de ea niciodată. Iubirea îi era mult mai preţioasă. Condusă de ea, va putea deschide fiecare poartă la care va bate şi va câştiga orice joc, indiferent de cât va încerca viaţa să trişeze.

Început.

„Peste ani şi ani de viaţă, treci în pragul tinereţii.”

Timpul ne grăbeşte, ne împinge mereu către alte vârste, ne trece prin viaţă obligându-ne să creştem, fără să îi pese că am vrea uneori să mai copilărim, neîndurător şi totuşi atât de bun cu noi, pentru că tot el este cel care ne scoate în cale bucuriile vieţii şi frumuseţile lumii. Este o şansă imensă că ni s-a dat să trăim pe acest pământ cu toate minunile lui, că ni s-au dat oameni extraordinari şi, mai presus de toate, ni s-a dat puterea de a discerne şi de a ignora uneori, sau de a încerca să schimbăm alteori ce e rău din ceea ce ne înconjoară. Totul este să reuşim să preţuim la timp binele ce ne este presărat în cărare, să îl culegem şi să îl sădim în cel mai luminos loc al sufletului, de unde să crape mugurii a înflorire.

Eu nu cred în cifre; cred în frumuseţea fiecărei clipe, a fiecărui colţ de cer, a fiecărui om, căci sufletul ne dă vârsta. Este taina pe care o păstrăm în noi, zâmbind îngăduitor în sine, martori la agitaţia care se face pe seama împlinirii unui număr de ani fie el rotund, fie considerat un prag dintre două etape. De fapt, suntem singurii care ştim preţul pe care îl plătim la vamă, şi de altfel singurii care simt când păşesc peste pragurile vieţii, uneori mai brusc şi alteori tărăgănat, insesizabil aproape. Tinereţea arde neobosită în noi, iar acum e timpul când simţim că vremea nu va putea niciodată să-i ofilească petalele. Va veni însă şi o asemenea clipă, dar viaţa, cu lucrurile ei simple, este cea mai potrivită lecţie despre ce înseamnă să primim totul aşa cum vine către noi, despre recunoştinţă şi despre ceea ce înseamnă să nu laşi momentele frumoase pradă gândului că se vor sfârşi.

Păşim încrezători, căci pretutindeni ne însoţesc cele trei mai comori, nepreţuite. Iubirea care ne este cer senin şi stropi răcoritori de ploaie, Speranţa care se înfăţişează luminoasă şi izbăvitoare la capătul oricărui drum, oricât de crunt şi întunecat ar fi fost el, iar mai presus de toate, Credinţa în acea forţă divină şi în tot ceea ce a slobozit Cerul, fie floare, fie pom, fie om bun.

Anii trec necruţători, timp de regrete nu este, aşadar, cu seninătatea în privire nelăsată să se stingă, facem următorul pas. Pornim pe drumul larg al vieţii cu promisiunea de a ne abandona numai bucuriei de a avea ca daruri cuvântul, natura, muzica, lumina. Suntem privilegiaţi. Am fost aleşi o dată, acum e rândul nostru să ne alegem un destin pe măsură, pentru a răsplăti şansa de a ne fi născut aici, în acest loc minunat, oriunde ar însemna acest aici.

Magică poate fi orice vârstă. Totul depinde numai de noi.

Monica Pillat- O undă de fantasme

Când tot mai multe drumuri
îmi fug de sub picioare,
Mă duc în gând spre mare,
Cu un creion în mână
Şi-ncep să scriu pe ape,
Pe aripi şi pe dune,
Iar semnul nu se şterge
Căci valurile, plaja,
Şi stolurile albe
Sunt umbre pe hârtie.

Corabia ce trece
Acum pe faţa mării
Şi-mi sfâşie privirea
De doruri, e nălucă,
Aşa cum e prezentul
O undă de fantasme.

Ajung pe foaia-ntinsă
La strada care suie
Spre casa cu grădină,
Unde foşnesc castanii,
Şi intru ca o rază
Pe poarta dispărută.
Aceleaşi crengi fac valuri
Pe mările de aer,
Şi văd în ochii tatei
Corabia care pleacă
Spre alte orizonturi.

Post Navigation