My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Septembrie, 2011”

Drumuri, speranţe, căutări. (2)

„The truth is
We ran out of time.”

Ştiam dintotdeauna că nu am nicio putere asupra destinului, dar acum, mai mult ca niciodată, simţeam pământul fugindu-mi de sub picioare, luând cu el şi parc, şi bancă, şi toamnă; în urmă, rămasă doar eu. M-am supus fără crâcnire, nu am luptat pentru nimic, nu am luptat nici pentru a ajunge în vârf, pentru că ştiam că idealul meu, chiar de nu este al înălţimilor, aparţine frumosului de la poalele muntelui. Am rămas aşadar jos, dar tot ce-a fost frumos s-a risipit, culorile din juru-mi s-au topit şi tot ce mi-a rămas a fost realitatea, atât de gri, atât de lipsită de tresăriri, asemeni liniei de pe aparatul care constată că inima nu-ţi mai bate. Asistam neputincioasă la propria-mi moarte. Din râsetele lor ajungeau până la mine ecouri ale unei muzici care mi-a fost cândva axul în jurul căruia îmi roteam zilele. Cum a trecut timpul prin mine, cum s-a lăsat în mine, cum am lovit în fiecare vis până am ajuns să le alung pe toate! Unde eram când viaţa trecea fulgerător, ameţitoare şi cu orizonturi deschise de jur împrejur şi încă o dată de la capăt? Cu câtă înverşunare am închis fiecare poartă în preajma-mi, încăpăţânându-mă să rămân captivă unui destin liniar, pe care nu mi-l dorisem niciodată şi pe care totuşi eu singură l-am croit.

I-am întâlnit pe drumul de întoarcere acasă. A fost doar un vis.
Timp mai este, pentru că încă n-am purces la drum. Poate viaţa mă va căuta în altă parte, poate-mi va fi dat să plec fără a mă mai întoarce.

Oriunde ar fi acasă, de-i voi întâlni vreodată, îmi doresc să le pot vorbi despre arta în care mi-am cufundat viaţa, despre marea pasiune pe care o trăiesc, despre culori, despre sunete, despre fluturi, albine şi flori. Nu vreau să zăvorăsc lângă mine nicio poartă care mi-ar putea închide calea către vis, nu vreau să trag obloanele peste ferestrele prin care se răsfrânge lumina şi căldura zilelor, bucuria lucrurilor mărunte.
De-i voi întâlni, oriunde va fi atunci acasă, îmi doresc să le mărturisesc că nu există nimic în trecutul meu pentru care să-mi doresc să mă pot întoarce, ca să schimb ceva. Să le spun că, deşi la loteria sorţii am câştigat o singură viaţă, am preţuit-o mai presus de orice şi nu am lăsat nicio clipă din ea să-mi treacă la întâmplare.
Să le spun că nu m-am supus, ci am luptat.

Mi-e teamă. Dar cui nu i-a fost?

Drumuri, speranţe, căutări.

„The truth is
We were much too young.”

I-am întâlnit pe drumul de întoarcere acasă, pe care nu-l mai străbătusem de atâta timp încât mi-era greu să-l mai consider cunoscut. Până şi a spune „acasă” însemna acum cu totul altceva. Ei erau fericiţi; deşi ne împrăştiaserăm în cele patru zări, tot aici, în leagănul copilăriei noastre şi al celor mai frumoşi ani, ne-a fost dat să ne reîntâlnim. Erau fericiţi, li se citea în privire, păşeau sincronizat, fără a da atenţie faptului, albastrul cerului părea a fi cuprins întreg în ochii lor, iar roşul macilor în obrajii ei. Ce copii erau cândva şi ce pereche împlinită regăseam acum, pe aleile prăfuite ale toamnei! Nu erau de nerecunoscut, dar viaţa picurase maturitate în sufletele lor încă zvelte şi firave; pe ea mi-am amintit-o imediat după fluturarea voioasă şi arcuită a mâinii. Pe el, după ocheadele pe care i le arunca, pe furiş, parcă neobişnuit a o avea alături, deşi aveau să-mi mărturisească mai târziu că trecuse destulă vreme de când erau nedespărţiţi. Ea, cu părul de culoarea castanelor strâns în două cozi împletite, năzdrăvane, întâmpina toamna cu acelaşi zâmbet dintotdeauna, zâmbetul acela de senin de soare, care alunga orice tristeţe, zâmbetul acela de început de zi, de anotimp, de an, de semestru. Când i-am văzut alergând spre mine, nu am putut să nu mă întreb în ce fel trecuseră anii peste mine, nu a putut să nu mă frământe gândul că, spre deosebire de ei, eu am păşit dincolo de culmile tinereţii. Am îmbrăţişat-o şi nările mi-au fremătat de acelaşi parfum proaspăt şi fraged pe care i-l admiram pe vremea când eram colege.
El crescuse. Nu mai era copilul care se amuza la orice glumă, fie ea bună ori proastă, dar voioşia i-a lăsat sclipiri în priviri şi acea nuanţă jucăuşă care probabil nu i se va şterge vreodată de pe chip. Simţeam, ştiam bine- de fapt- că totul i se datora ei; dacă nu ar fi iubit-o atât, poate nimic nu s-ar fi schimbat. Nu voiam ca ei să ştie ceva despre mine, acea înclaustrare în mine însămi nu dispăruse din firea mea, însă nu-i puteam întreba ceva fără a le oferi la schimb un răspuns care să mă privească. Nu am mers prea departe, aşadar, însă nu am scăpat nicicum de privirile lor iscoditoare, de cuvintele aruncate aparent întâmplător, care mă făceau să tresar şi să roşesc. Tocmai pentru că iubirea mea a rămas neîmplinită, tocmai pentru că visele mele erau undeva într-un adânc de prăpastie, amorţite şi târzii, bucuria mea pentru dânşii era imensă. Pentru mine, ei erau idealul, ei erau cercul împlinit, în interiorul căruia puteau clădi orice fără să aibă teama că s-ar putea nărui. Pentru că ei erau doi, pentru că-şi împliniseră destinele, pentru că îşi completaseră jumătăţile şi pentru că zmeul dorinţelor lor era înălţat cu două mâini şi suflat de vântul a două suflete.
Mi-au povestit toate câte li s-au întâmplat în anii studenţiei, dar şi după, şi cuvintele lor parcă pictau în faţa mea tablourile fiecărei întâlniri, clădind pas cu pas, vorbă după vorbă, expoziţia unei iubiri desprinse parcă din poveste. Aveam momente când nu reuşeam să-i privesc; chipul ei de copilă şi ochii lui mă duceau mereu cu gândul la copiii de altădată, pe care îmi era imposibil să îi asociez cu maturitatea gândirii pe care le-o surprindeam acum sau cu această iubire ideală, desprinsă de tot ce-au însemnat anii noştri tineri. Ea picta, într-adevăr, mi-a spus-o după o vreme, ca o ironie a acelor tablouri ce mi se înfăţişau aproape aievea. El scria. Refuzam din nou să-i privesc, refuzam să cred că aceste firi de artişti erau captive unor trupuri, forţate să poarte măştile unor chipuri pe care le cunoşteam de-atâta vreme, fără să-mi fi putut închipui unde vom ajunge.

Galben molipsitor

„Toamna, la plecarea lăstunilor, vino-ncet la stinsul tăciunilor…”

Soarele nu răsare nicăieri ca acolo. Cu o jumătate clar definită pe albastrul ceţos al cerului şi cealaltă tremurată pe ultima dungă de mare pe care-o puteau percepe privirile, cercul se întregea cu fiecare clipă ofilită şi trecută.

Nicăieri inima nu-şi va regăsi bătăile ritmate aşa cum le aflase în spargerea valurilor de maluri. Dar era atât de târziu… Trecuse atât de puţin timp, şi totul se terminase deja când începutul nici nu se rotunjise. Toamna, cu vestejirea ei aurie, se aşeza tot mai adânc în firele de nisip, pe aripile pescăruşilor, îngreunându-le zborul. Nu mai călătoreau în pereche, îşi separau drumurile, căutându-şi fiecare cărarea, stelele începeau să se împrăştie pe bolta ce-şi accentua clipă după clipă albastrul, praful de lumină se oglindea în luciul valurilor; vara era la reflux. Toţi o părăseau, toţi erau părăsiţi; păşeau către casă îndureraţi, cu dorul răscolindu-i, se întrebau neîncetat ce drum să apuce, când ştiau prea bine că toate drumurile duc departe. Către înstrăinare, către tăcere, către pustiu.
Sufletul ei nu lăsa loc, în lumină, pentru drumuri reci şi singuratice. Răcoarea dimineţii amorţea frunzele în căderea lor. Razele nu le mai erau viaţă, ci doar alinare. Încetaseră să se mai caute; pe faleza pustie, doar şuieratul vântului mai era viu. Dar marea era de mult departe, câmpiile cu rod erau margini de drum în soare, luna plină îndruma plimbările, luminând calea. Aleile erau cuprinse de galbenul molipsitor. Mirosul de castane coapte plutea delicios deasupra parcului. Băncile, ostile şi umbrite de crengile aproape goale, încetaseră să mai aştepte. Cu mâinile-i încă tinere, cu inele de pere şi coliere de struguri, toamna strângea la piept pomii, sufla asupra zărilor şi tulbura apele.

Marea singură i se împotrivea. La malul ei, pianul. Lângă el, un scaun pe care stropii se uscaseră, lăsând dâre de sare. La malul mării, doar ea. La malul mării, un singur glas. Şoapta i se contopea în ultimele bătăi de aripi care se retrăgeau, supunându-se somnului lung. Doar tumultul valurilor îi mai însoţea tumultul inimii. Nu se va resemna aşa cum ele nu vor înceta să mai bată furioase în zăgazuri. Jarul amurgului ardea în frunzele ce îşi căutau, căzând lin, apusul. Ultimele raze înfiorau marginile dantelate ale valurilor, dându-le strălucire de mirese. Învăţase să-şi audă glasul singur. În tăcerea serii, care-i apăsa pe suflet mai greu decât toamna ai cărei paşi se apropiau atât de tare de dânsa încât parcă-i auzea aievea, a înţeles că nu va mai fi acolo cineva care să atingă duios şi cald clapele, spre a le da cântec. În sufletul său, însă, ecourile lor răsunau adânc. Le simţea împlinind-o, le simţea alături, aproape, le simţea ca fiindu-i trimise. Ştia că, prin ea, pianul nu-şi va stinge acordurile. Poduri deasupra mării nu avea; până la marginile ei, până la zări, până la cer, ajungea doar cu sufletul.

Soarele nu apune nicăieri ca acolo. Se întoarce dinspre ape, nerecunoscător, şi se năpusteşte perfect rotund şi roşiatic către marginile libere de cer, cărora marea nu le mai stă nici mărturie, nici capăt. Nicăieri ca acolo, soarele a apus. Până la următorul răsărit ce-i va găsi împreună, le-a lăsat o toamnă şi o iarnă ca răgaz.

Marea se zbătea neîncetat între ţărmuri, singură şi tristă. Brazii falnici ocroteau somnul liniştit al pădurii.

„Iubind, nu te opri din drum!”

Nu, nu pot să înţeleg. Nu găsesc nicăieri un motiv pentru care să lovim cu însetare într-un om care nu ne-a greşit cu nimic. Nu găsesc nicăieri un motiv pentru care invidia să ne stăpânească şi să ne astupe privirile, să îngusteze calea de înţelegere. Nu găsesc nicăieri un motiv pentru care să credem că umerii cuiva pot duce orice, pot duce oricât, aşa cum nu găsesc nici motiv pentru care să avem impresia că ni s-a acordat dreptul de a lovi pe cineva până când îl vedem îngenunchiat în faţa noastră. Nu e nimic greşit în a-ţi purta fruntea sus, cu demnitate. Nu e de acuzat, ci e de admirat.

Nu înţeleg, nu accept şi nu iert răutăţile gratuite, cărora nici măcar nu le caut justificare. Răbdarea mea a ajuns la capăt, paharul s-a umplut, dar s-a şi golit. O iau de la capăt, pentru că aşa am învăţat, pentru că aşa m-a învăţat ea. Să fiu îngăduitoare, să iubesc, să uit, să iert. Îi urmez calea, dorindu-i în gând să aibă puterea de a şi-o urma şi ea.

„Iubirea va rămâne-averea noastră.”

Jumătate înfrântă.

“Când a nu fi, şi-a fi mereu departe, acelaşi chip le este dat să poarte.” (Constanţa Buzea)

Fără sfârşit, jocul îi cuprindea candid în mrejele sale. Cu degetele armonios împletite, cu paşi voioşi, urmau linia sfios trasată a roţii. Când ameţeau, îşi aşezau paşii pe urmele deja adâncite în nisipul ud şi răcoros. Mirajul mării a distras-o pentru o singură clipă. I-a fost de ajuns pentru a nu-l mai vedea nicăieri când s-a întors. Unde, şi mai ales când plecase? A înotat în neştire, cu sufletul greu, mirată că apa o tot ridica ori de câte ori încerca să-i atingă abisurile, simţind că-i ascunde ceva. Nu a înţeles niciodată cum marea îi ţine deasupra-i inima grea ca plumbul, fruntea încărcată de gânduri, privirea neputincioasă în faţa măreţiei albastre. I s-a făcut frig; s-a întors, vlăguită, cu pleoapele lăsate peste ochii frumoşi, tresărind când a simţit din nou pământul sub picioare. Despărţirea i-a înviat în minte, crudă şi ascuţită, rănind-o din nou. Cu deznădejde, a început să împrăştie nisipul, în căutarea a ceva indefinit; ştia că stând acolo, cu apa rece înconjurându-i gleznele, nu va găsi nimic din ce-a pierdut. Pentru prima dată, marea nu îi mai era refugiul dorit, se dezobişnuise să stea la malul ei singură, să i se confeseze, să-i primească valurile bune cu braţele deschise; nu îi mai era suficientă, căzuse din ceruri înalte, uitase răcoarea adâncimilor şi frigul o pătrundea, furându-i orice posibilitate de a mai reacţiona. Sufletul întreg auzea chemările, glasuri din depărtare o strigau, şi deşi năzuia cu întreaga fiinţă către reîntregirea perechii, nu putea pleca. Se simţea împietrită, privea sfidător digul, spunându-şi că nu va trece mult până când va rămâne şi ea final de zbatere a valului. De pe culmile învolburate ale vântului de miez de septembrie răzbătea înduioşătoare şoapta de iubire. S-a întors; era tot singură. Muzica răsuna tot mai tare, notă după notă, acord după acord; era sfâşietoare, îi redeschidea rănile singurătăţii,  dansul îi era înjumătăţit şi sufletul răscolit, trist ca o cameră atât de dragă cândva, lăsată brusc în părăsire. Ori de câte ori întorcea privirea şi întindea braţele, întâlnea pustiul; le lăsa supusă în jos, aplecându-şi smerită fruntea şi cerând îndurarea.

Apa mării era rece, răzbunătoare. Cu ce greşise într-atât încât pedeaspsa să năvălească cu o asemenea înverşunare asupra ei? Unde să caute răspunsul, cui să îi ceară iertare? Vântul era aspru, nu o mai ocrotea, nisipul îi amorţea tălpile, zările îi deveniseră ostile. Se agăţa cu deznădejde de melodia care îi răsuna în minte; era tot ce mai avea, se mai avea doar pe ea însăşi. Îi era prea pustie calea cu doar doi paşi străbătând-o. Lacrimile au început să-i picure pe obraz, cu ploaia măruntă acompaniindu-le discret. Smerită, a înălţat către cer ruga; coborând privirile, a zărit o luminiţă la capătul digului. Cu chipul înceţoşat de plâns, nu era sigură de nimic. A pornit totuşi într-acolo; cu pasul mărunt, simţea că se tot îndepărtează. Părea că au trecut ore bune de când a pornit, când a ajuns la acel galben dulce; era apusul răsfrânt în stropii săraţi ce frământau buchetul de trandafiri galbeni aşezat pe vârful stâncii ce mărginea digul. S-a aplecat sfioasă şi l-a ridicat. Era singură pe malul mării la acea oră târzie şi simţea că-i fusese menită fiecare clipă din sumedenia celor pe care le trăise din momentul despărţirii până la acea regăsire simbolică. Timpul se scurgea altfel, cineva învârtea în voie clepsidra vremii ei, jucând-o pe degete. Soarele cădea în mare; din vârful genelor a zărit umărul ce o sprijinea. Eu am fost mereu lângă tine, nu cu privirea trebuia să mă cauţi. Cu frica drămuindu-i fiecare gest, s-a întors lin şi l-a strâns în braţe. Nu a bănuit niciodată că îi va fi atât de dor.

Fără început, jocul şi-a găsit finalul, împrăştiind ecourile ca pe cioburi pe întregul întins al mării, până în abisurile inimilor lor. Erau din nou la început, erau din nou tineri, valsau fără să le pese de încercările vieţii. Gustau nectarul primilor fiori şi nimic nu mai conta pentru dânşii. Amintirile ei erau cea mai preţioasă comoară. O strângea la piept şi o binecuvânta cu lacrimile-i cu rotunjimi de perle. Ce i-a mai rămas?

George Coşbuc- Lupta vieţii (Gazel)

Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.

E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,

Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.

Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.

Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor.

[Mulţumesc!]

Post Navigation