My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Decembrie, 2011”

Crăciun fericit!

Adevăratul spirit al Crăciunului, pe care îl păstrăm în suflet şi în amintire, dar nu îl mai regăsim în jurul nostru:


Fie ca acest Crăciun să aducă tuturor pace, bucurie, dragostea celor din jur şi nu în ultimul rând un Moş generos. Sărbători cu bine!

Prima zăpadă…

…îşi merită colindul ei.

Vreau o sanie şi vreau un cal
Şi-un colind.
Şi pe alba pârtie de deal
S-o întind.
Eu să plec pe-un drum fără sfârşit
Singurel,
Ca un trist, ca un neadormit
Clopoţel.

Norii au un straniu mers, trec şi ning,
Şi se-aude-n Univers: ding, dang, ding!

Să mă fugărească lupi flămânzi
Prin nămeţi.
Să mă uit în ochii lor rotunzi:
„Voi ce vreţi?”.
Din banalul, zilnicul concert
Să mă smulg
Şi în iarna mare să mă pierd
Ca un fulg.

Şi cândva, pe drumul de pe deal,
Coborând,
Să se-ntoarcă o sanie şi-un cal
Şi atât.
Eu să mor şi să mă pierd în cer
Şi să ning
Peste casa mea cu leru-i ler,
Ding, dang, ding!

Către senin şi adieri

„Tinereţea este un soare care-şi prelungeşte răsăritul.” (Victor Hugo)

Stătea cu privirea aplecată peste rândurile cărţii de minute bune, dar cuvintele îi jucau înainte, literele se amestecau, imposibil de descifrat. În jur, numai linişte şi nemişcare. Se rătăcise, nici nu mai ştia pentru a câta oară, în labirintul propriei minţi, nu mai ştia de care gând să se agaţe pentru a ieşi la liman. Cu cât se întreba unde se află, în ce loc şi în ce timp, cu atât simţea că se cufundă mai mult; totul era relativ în jur, toate de care se sprijinea alunecau într-un amestec indefinit de culoare şi parfum. Simţea, mai mult decât oricând, că trebuie să se ridice şi să le spună tuturor ce fericire este să poţi schimba, cu un cuvânt, lumea întreagă. Dar trupul refuza să i se supună, încerca zadarnic să facă vreun gest, era vlăguită şi, cu un ultim efort, şi-a dat seama că nu reuşeşte să îşi aleagă cuvintele pe care să le adune în discursul în care-şi punea speranţele. A înţeles imediat: nu era nimic de spus, ceea ce părea a fi idealul ei ar fi atras priviri neîncrezătoare; a renunţat, poate prea repede.
A lovit cu pumnii strânşi marginea biroului, dar sunetul s-a auzit mocnit, departe, de afară venit parcă. Prin fereastra deschisă nu pătrundea, de astă dată, nicio adiere. Cu ecou, neputinţa răsuna în ea, ca un dangăt de clopot, şi-i cuprindea întreaga vitalitate, dorinţa de a se desprinde de acolo şi de a alerga către lume. Voia să rupă din pomi, de pe cer, de pe case şi din priviri tapetul gri, sumbru, lăsând în loc culorile vii, întregi, pe care nu ştia nici măcar dacă le văzuse aievea vreodată sau doar le visase.
Fericirea ei liniştită, acea fericire a împlinirii, se transformase pe nesimţite  într-o legănare continuă. Îi lipseau hohotele de râs, vocile care i se păreau adesea stridente, privirile pe care uneori le evita, cuvintele pe care le împrăştia pe foi, la întâmplare, lăsându-le uitate. Amintirile, ajungând treptat către dânsa, o dezmorţeau dureros; nu aceasta îi era, se pare, fericirea. Era curioasă cât timp trecuse de când se tot amăgea. Ceasul de la mâna stângă parcă abia atunci începuse să-şi mişte secundarul. Se limpezeau chipurile, vocile şi locurile ce-i aparţineau; cartea i-a căzut din mână.

A lăsat-o acolo. Probabil că nu o va mai citi vreodată. Era cartea trezirii sale la realitate, asupra căreia cădea vina întreagă, pentru că avusese neşansa să-i pice în mână la momentul nepotrivit. De altfel, o carte foarte bună, şi-a spus, privind-o pentru ultima oară. A tresărit, i s-a părut că nu mai văzuse niciodată acea copertă care parcă o surprindea pe ea, în cele mai mici detalii, exact aşa cum fusese: aparent fericită. Dar nu mai conta, nu mai avea să vadă acele pagini, la fel cum nu mai avea să-şi vadă acelaşi chip; şi-a dat jos masca o dată pentru totdeauna. Ispitită de lumea care, brusc, avea o altă înfăţişare, cu privirea înseninată de noile înţelesuri ce i se arătau în cale, s-a ridicat, uitând că doar cu câteva minute în urmă se aflase în imposibilitatea de a se mişca. Fusese totul doar în mintea ei şi se apropia cu paşi repezi de ieşirea din labirint. Curiozitatea o împingea să afle ce se afla dincolo de acea uşă; probabil un alt labirint, noi întrebări, alte răscruci. Dar ştia bine că deasupra-i va veghea un cer mai senin şi că vântul nu-şi va mai risipi frunzele, ci le va aduna.

Întoarceri în timp

„Am învăţat să iau totul de la început. Primul cuvânt a fost amintire.

Mi-aş dori uneori să mă pot întoarce. Sunt momente din viaţă pe care sufletul a ales să le păstreze, aşezându-se parcă de-a curmezişul drumului pe care trecea, grăbit, timpul. Le-am adunat şi îmi revin în gând iar şi iar; conştientă fiind de imposibilitatea de a da timpul înapoi, neîncrezătoare în putinţa de a-l opri, închid ochii şi îmi este suficient. Dorurile nu tac şi nu se sting. Ard mocnit încontinuu şi uneori flacăra lor izbucneşte, amintindu-mi de tot ce iubesc mai mult. Mă întorc la cărările pe care le străbăteam, chiar de se întâmplă să nu le mai găsesc şi să le parcurg doar cu amintirea. Mă întorc la cântece, la imagini, la cărţi, la poezii, la dulciurile preferate. Acolo a rămas copilăria mea, acolo am rămas şi eu, chiar dacă nu întreagă. Pentru că tot eu sunt şi aici, iar copilăria mi-a rămas în urmă. Am refuzat să rămân singură, şi astfel am avut alături oameni extraordinari, suflete minunate. S-a întâmplat, şi încă se mai întâmplă, să fim uneori departe. Dar ne unesc cuvintele, clipele petrecute împreună, gândul, dorul şi iubirea.
Nu am fericire mai mare decât aceea că mă pot întoarce. Fericirea aceasta este totodată şi scutul pe care îl ridic mereu ca să mă apere de cuvinte grele, de greutăţi, de situaţiile care-mi par a fi fără de ieşire. Mă ascund şi plâng alteori, apoi mă ridic şi mă întreb dacă aşa îmi doresc să fiu, slabă şi neputincioasă. Îmi spun că nu şi, purtând în suflet o lume bună, luminoasă, caldă şi tandră, făurită de mine şi aşa cum poate nu va exista niciodată, merg mai departe. Îmi învăţ zi de zi lecţia de a nu mă lăsa doborâtă.

Ştiu că nu aş reuşi fără aceste începuturi la care tot revin. Fără amintiri, nu aş mai însemna nimic.

Ţării

„Fiecare munte ştie aici să cânte imnul: Deşteptaţi-vă, români!”

Arareori ne amintim ce ţară minunată avem. Lăsăm răutăţile, lipsurile şi mizeriile să acopere tot ce este bun în ea, tot ce este bun în noi. Ne este ruşine cu sentimentul de patriotism- de altfel la fel de firesc ca dragostea de mamă-, ne este teamă să nu fim consideraţi naţionalişti. Ne este ruşine să susţinem sus şi tare că ne iubim ţara, dar nu ne dăm în lături de la a o lovi. O lăsăm adesea în părăsire, ne dezicem fără tăgadă de ea.

Uităm de toţi cei ce-au luptat pentru România şi aproape că am face orice ca să distrugem tot ce au clădit ei. Se risipeşte din noi recunoştinţa că a existat un domnitor ce a înfăptuit o unire, o Mare Unire, că a existat un poet ce a adus ode ţării lui- care este şi a noastră-, că au existat sculptori şi pictori ce au dus tricolorul în zări străine, mândrindu-se cu el. Suntem răzvrătiţi şi ignoranţa nu va rămâne nepedepsită; avem o limbă, avem o patrie, nu suntem orfani de ţară şi totuşi ne batem joc. De ziua ei facem un circ ieftin, nu o sărbătorim grandios, cum ar merita. Nici măcar o zi pe an. Dacă ţara noastră nu merită să fie iubită şi respectată, nici noi nu merităm.

Dar astăzi, de ziua României, lăsăm deoparte răul şi ne întoarcem către ţara noastră cu bucurie, cu cântec, cu vers. Îi dorim să prospere, îi dorim vremuri paşnice şi oameni care să ştie să o preţuiască, să o poarte în suflet cu drag, mereu.

La mulţi ani, România!

Post Navigation