My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Ianuarie, 2012”

Angela Similea

„Frumuseţea este lumina din noi.” (Angela Similea)

Predestinata revenire

Fericirea poate fi atât de simplă, încât să nu ne vină a crede că ne-a ieşit în cale. Aşteptăm ceva măreţ, strălucitor, care să ne facă să tresărim. Emoţiile, însă, nu sunt îngrămădite în cuvintele unei definiţii care să susţină că parcursul vieţii noastre trebuie să fie un mănunchi de munţi înalţi şi gropi adânci ale simţirii; nu. Putem avea şi un drum lin, şi în limpezimea lui, în fiorul- timid, dar dulce şi tandru- adus din trecut, prin amintire, să sălăşluiască marea fericire. Momentele mici şi adevărate ni se cuibăresc în suflet, mai adânc şi mai sincer decât marile bucurii, intense şi surprinzătoare, la capătul cărora găsim uitări pe măsură.

A trebuit să se desprindă de toate ca să poată reveni. De ea cea veche, în aceeaşi măsură ca şi de ea cea nouă; singura soluţie era să uite de sine, să se dedice unei idei, unui cuvânt, să se lase purtată. Nu a mai contat încotro. Ca de fiecare dată când era la un pas de cădere, atrasă de o forţă imensă, necunoscută, către prăpastia renunţării, viaţa o prindea ca din zbor şi o ridica deasupra. Îi arăta înălţimile; uite, vezi? Soarele răsare zi de zi şi îţi dă din puterea sa, depinde de tine dacă ştii sau nu să o primeşti. I se reamintea că nu avea încă dreptul să abandoneze ceea ce, pas cu pas, se contura într-o menire luminoasă şi definitivă.
A cunoscut-o de curând, în preajma unei zile senine a nu ştiu cărei luni. Avea toate semnalmentele fericirii, dar a privit-o cu scepticism, refuzând să creadă în adevărata ei existenţă. O privea în faţă, simţea că putea fi împlinirea ei, şi totuşi o ocolea, căutând-o în altă parte. Îi dădeau târcoale nenumărate întrebări, nu voia să greşească cu niciun chip; se temea să nu pară naivă, poate chiar ridicolă (căci nimeni nu întâlnise, faţă în faţă, fericirea), dar tot atât de mare îi era şi frica de a nu o pierde. S-a lăsat în voia unui destin despre care se auzea că ar fi supus eşecului; dar puteau oare ceilalţi să ştie mai bine decât dânsa care-i era calea, sau vorbele ascunse sub scutul acela etern repetat de vrere a binelui era fragil, adăpostind ciuda neîmplinirii visului lor, în detrimentul propriei ei dorinţe?

În fapt, nu ştia la ce se întoarce; lumea ei se agăţa de două repere: scrisul şi realitatea. Se pare că revenea acum la credinţa că, pentru a fi fericită, nu i se cerea să renunţe la ceva, să aleagă din două una, rămânând astfel suspendată, pe jumătate (ne)împlinită. Altfel, soarta i-ar fi putut fi pecetluită: din realitate oricum nu se putea retrage definitiv. Nu fără a plăti un preţ prea mare.
Florile de gheaţă cuprindeau în încleştarea lor brodită ferestrele camerei. Lumina se filtra rotundă, albă şi calmă. Se simţea constrânsă să ia o decizie, cât mai repede posibil. Răbdarea ce-i fusese rezervată era pe terminate şi îndrăzneala de a jongla cu răspunsurile la întrebări încă nu o părăsise. Le-a adunat pe toate şi a ales din mulţimea de bileţele unul singur, la întâmplare. Mergi mai departe. A întors spatele gândului de a pune punct acum şi aici, lăsând totuşi loc pentru a reveni la el în momente de slăbiciune, cu aceeaşi speranţă că viaţa nu-i va da dreptate, ci-şi va decide singură parcursul. În urma sa, mâinile destinului au desfăcut toate bileţelele: era scris pe fiecare acelaşi îndemn. Drumul îi fusese trasat atent, cu mult timp înainte ca ea să fi păşit pe el.

Trecem nepăsători şi neîndurători prin timp; dacă realizăm că suntem totuşi fericiţi, merită să luptăm zi de zi pentru a nu mai uita.

George Bacovia- Ecou de romanţă

S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit –
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu n-ai venit!

Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus şi câmpu-i veştejit –
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu n-ai venit!

Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit –
Plângând, pe drumuri te-am chemat,
Tu n-ai venit!

Iar mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti –
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!

Post Navigation