My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Martie, 2012”

Pentru seninătate

Din somnul orb de noapte-ntunecoasă,
De unde-au stat departe de frumos,
Se reîntorc livezile acasă,
În rochii înflorite până jos.

E primăvară, iarăşi primăvară!
Pe fiecare margini de făgaş,
Îşi scot strămoşii degetele – afară,
De ghiocei, de crini, de toporaşi…

Se simte iarăşi mirosul câmpiei,
Din nou aruncă soarele pojar.
La cântecul înalt al ciocârliei,
Ies roadele cu capetele-afar’.

Aruncă ziua peste tot cu vrăbii,
În codri cucii iară-au năvălit,
Se bat cu gâtul păsările-n săbii
Şi glasurile-şi dau la ascuţit.

 

Aproape de final

„Timp, încotro mergi? Spre ce meleaguri noi grăbit alergi?”

Atât de des mi-am spus că n-o să doară, încât începusem chiar să cred lucrul acesta. Dar realitatea, gândul trimis cine ştie de unde mi-au arătat din nou că greşesc. Se apropie cu paşi repezi marea despărţire, timpul înghite tot mai alert zilele, nu-i mai oferă copilăriei noastre niciun răgaz. Suntem împinşi în viaţă slabi, neştiutori, incapabili de a înfrunta vârtejul întâmplărilor, al responsabilităţilor. Vorbesc în numele meu, de fapt.
Am privit astăzi în jur şi am văzut oameni puternici. Nu copii, tineri. Tineri pregătiţi să ia în piept orice greutate, tineri pregătiţi să iasă învingători din orice luptă. De acolo, din prima bancă, ferită privilor lor, îi vedeam printre lacrimi şi realizam, cu fiecare ticăit al ceasului, că nu sunt ca ei. Că nu am puterea lor, că păşesc pe un teren minat, la graniţă, nedorindu-mi nici să plec, nici să rămân.
Am crezut că sunt conştientă de mersul firesc al lucrurilor, până azi. Am crezut că pot anticipa totul şi sunt astfel apărată. Gre-şit! Nu ştim nimic până când nu trăim; avem impresia că totul în viaţă ni se va întâmpla după propria voinţă. Viaţa însăşi ne dă peste nas, indicându-ne cu severitate locul modest pe care-l ocupăm şi îndemnându-ne să nu ne mai aventurăm în credinţa că deţinem puterea întreagă asupra noastră. Astăzi i-am văzut pe toţi în oglindă; aproape fiecare a reacţionat invers decât m-aş fi aşteptat. Eram noi, cei aparent detaşaţi, dar care nu şi-au putut stăpâni lacrimile, şi ei, cei aparent firavi, care şi-au păstrat frunţile sus, senine. Erau şi cei ce râdeau de pe margine; într-înşii m-am străduit din răsputeri să caut înţelesurile: se ascundeau sau erau doar superficiali? Luciul oglinzii era vălurit pentru ei, trăirile imposibil de descifrat.

Din amalgamul de sentimente care se îngrămădeau nu doar în noi, ci şi în atât de familiara sală optsprezece, nu ştiam ce mă durea mai tare. Despărţirea poate, dar care dintre ele? Despărţirea de cei ce încercau să pară nepăsători, sau de cei ce îşi pironeau privirile în pământ, pentru a-şi stăpâni lacrimile? Despărţirea de cei slabi, ce îmi seamănă, sau despărţirea de cei care îmi dau puterea să mă ridic ori de câte ori simt că am ajuns la capătul puterilor?
Cuvintele au avut o greutate mai mare decât mi-aş fi putut imagina şi, venind pe una dintre puţinele punţi ce mă mai leagă de această perioadă care fuge de noi şi de lângă noi, au lovit din plin. Nu vreau să privesc în urmă şi să înaintez mi-e teamă. Dar cum timpul trece mereu către înainte şi niciodată înapoi, nu există cale de întoarcere. Ni s-a dat un timp bine delimitat şi a depins doar de noi să ştim să îl preţuim. Am fi putut face mai multe, cu siguranţă, dar acum, în pragul finalului, încercăm să fim mândri de toate câte-au fost. Încercăm să întregim trecutul, pentru a ne putea desprinde de el.

Am crezut că nu o să doară. Cât de naivă am putut fi? A venit timpul să las totul în urmă. Ziua despărţirii încă nu a sosit, dar mocneşte în noi de multă vreme. E ca şi cum ne-am fi desprins din trupuri şi umblăm aiurea prin săli, pe coridoare, având iluzia că mai suntem acasă, că mai suntem legaţi, că păstrăm măcar aparenţa unei familii. Dar e departe de noi acest scenariu; acţionăm mecanic, începem să ne detaşăm de drumul larg pe care aveam atât de mult loc cândva şi fiecare păşeşte pe cărarea îngustă pe care şi-a ales-o, sperând să fie şi cea bună.

„Cum poţi, într-o zi, să schimbi în oameni mari nişte copii?”

Ar mai fi multe de spus, dar aleg să tac. Astăzi este ziua în care sunt trează, astăzi este ziua în care timpul trece, de parcă până ieri ar fi stat. Astăzi, vorbele ce-mi răsună în minte sunt „ultima” şi „ultimul”. Pentru noi a început sfârşitul. Ne sunt numărate clipele copilăriei, clipele liceului. Ne cheamă viaţa şi nu mai are răbdare cu noi. Să mai fim copii nu doar cu sufletul. Pentru câteva ultime dăţi.

Post Navigation