My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Iunie, 2012”

În derivă

„De la cât avem oră marţi, domnule diriginte?”
„Nu mai avem, gata. S-a terminat, Cipriana.”

Momentul crunt în care adevărul vine ca un tăvălug peste tine, făcându-ţi imposibilă încercarea de a-l ignora, de a-i amâna realitatea. Acum, când toţi se simt liberi să plece, unii ar da orice să se mai poată întoarce.

Sala 18 a fost corabia noastră. Am plutit, timp de patru ani, pe oceanul unei copilării târzii. La cârmă, am avut parte de cel mai indulgent căpitan, care ne-a dus încotro ne-am dorit, care ne-a ascultat mereu şi ne-a înţeles. Am învăţat cu drag pentru examene, ştiind că dacă dăm greş aventura noastră s-ar putea încheia cu întoarcerea la mal, iar noi ne doream o eternă călătorie. Am trecut şi prin furtuni, dar am rămas uniţi, nelăsând furia destinului să se interpună între noi, să ne despartă, uitând pentru o clipă de trecerea cruntă a timpului, care nu iartă. Se strigă îmbarcarea pentru altă generaţie, noi trebuie să părăsim nava. Ni se aruncă, din timp în timp, câte un colac de salvare. Refuz să îl primesc; ori la suprafaţa oceanului, ori în adâncul său pare a fi acelaşi lucru acum, când trebuie să lăsăm totul în urmă. Am învăţat să fim puternici, să nu doară despărţirea. Dar este ca şi cum ai învăţa să înoţi pe uscat şi, odată ajuns în apă, descoperi că teoria îţi este nefolositoare şi te scufunzi. Am fost pregătiţi pentru marea despărţire şi totuşi acum, când i-a venit clipa, realizăm că nu suntem gata să plecăm. Nu suntem gata să lăsăm în urmă un căpitan trist, care să ducă dorul primului echipaj pe care l-a pregătit, nu suntem capabili să lăsăm în urmă drumul pe care l-am străbătut ani de-a rândul, pe care îl cunoaştem şi cu ochii închişi. Sunt legată de voi ca de o familie, nu am crescut suficient cât să înaintez singură. Mi-aţi fost prieteni, colegi, fraţi, am regăsit în omul minunat ce ni s-a prezentat ca diriginte în septembrie 2008 cel mai înţelegător părinte, cel mai iscusit căpitan, care ne-a ferit de stânci ascuţite, dar care nu a mai reuşit să ne aducă înapoi la mal, pentru că am sărit cu toţii peste bord, în apele învolburate, refuzând să acceptăm finalul.

Vă mulţumesc tuturor, deşi nu ştiu cum să o fac. Chiar şi pentru mine, pentru cea care v-a obişnuit să nu tacă aproape niciodată, cuvintele sunt acum sărace. Nu mi le găsesc, nu ştiu ce aş putea să vă spun, pentru că nu m-am aşteptat să treacă atât de repede ultimele luni şi nu sunt gata de plecare. Nu mă pot încă desprinde de lângă voi. Ne va uni Marele Examen de la sfârşitul sfârşitului. Până atunci, trebuie să ne adunăm forţele întregi pentru a înota către mal, unde ne aşteaptă probele ce le avem de dat. Nu avem altă cale; ca recunoştinţă pentru cei ce ne-au îndrumat în ultimii ani, trebuie să luptăm în continuare, chiar şi când simţim că doar pustiul ne înconjoară. Vă iubesc pe toţi de parcă v-aş cunoaşte nu de patru ani, nu de o viaţă, ci din timpuri imemoriale.
Nu în ultimul rând, mulţumesc, Căpitane!

Acum, plutim în derivă. Rămas bun, echipaj!

„Ne vedem peste 10 ani.”
„Cu sufletul, vom rămâne mereu aici.”

Anunțuri

Post Navigation