My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Iulie, 2012”

Return to Cornelia Pillat

E drept că m-am înşelat puţin, aşteptându-mă să regăsesc în cartea de memorii acelaşi stil lăsat în trilogia de corespondenţă a familiei Pillat. A trebuit să trec o mini-probă a timpului şi implicit a parcurgerii primelor capitole, pentru a o descoperi în „Ofrande” pe aceeaşi Nelli Pillat din „Biruinţa unei iubiri”. Pas cu pas, am găsit şi diferenţa: în volumul de corespondenţă aşteptarea răspunsurilor la scrisori accelera ritmul lecturii, prin nerăbdarea cititorului de a vedea ce s-a mai întâmplat; clasic. De această dată, autoarea a decis să încalce orice regulă a ordinii cronologice, apelând la memoria afectivă. Şi aşa ne trezim întorşi în anii ’40 ai secolului trecut, apoi readuşi către anii ’60-’70 şi tot aşa, într-un vârtej ameţitor al amintirilor care se leagă unele de altele nu printr-o înlănţuire a perioadelor, ci a trăirilor autoarei.
Am găsit şi asemănarea; dincolo de detaliul formal, şi anume semnătura Monicăi Pillat la finalul ambelor prefeţe, regăsim în volumul de memorii aceeaşi dragoste mereu crescândă a autoarei pentru Dinu Pillat, acelaşi devotament faţă de părinţi, aceeaşi tandreţe pentru Monica, fiica sa, cu deosebirea că în volumele de corespondenţă confesiunile îi erau făcute, de cele mai multe ori, Piei Pillat, iar de această dată Cornelia Pillat îi oferă cititorului onoarea de a fi beneficiarul direct al mărturisirilor ei. Tulburătoare rămân reîntoarcerile neîncetate, fie cu gândul, fie cu pasul, la Miorcani şi la Văratec; nu întâmplător prima ediţie a volumului de memorii a purtat titlul „Eterna întoarcere”. Întoarcerea, ca unică metodă de vindecare a durerilor unui trecut pe care l-am subestima numindu-l doar „dureros”. Un trecut tragic, echilibrat de puterea de a depăşi orice obstacol prin dragostea nemărginită faţă de familie, dar şi faţă de profesie. Istoria artei a rămas, pe lângă profesie, marea pasiune a Corneliei Pillat, constanta vieţii sale, ceea ce a reuşit să o readucă la suprafaţă după fiecare lovitură cruntă.

Ne întoarcem în altă epocă, fiind greu de crezut că, deşi au trecut doar câteva decenii, scara valorilor a căpătat o cu totul altă turnură şi tot ceea ce era esenţial atunci este călcat nemilos în picioare acum. Întâlnim în paginile cărţilor, şi privim cu nostalgia de a fi pierdut ceva pentru totdeauna, admiraţia pentru mentori, pacea şi liniştea de pe aleile Bucureştilor, respectul de care părem a fi nedemni şi civilizaţia unor ani (nu foarte) demult trecuţi.
O iubire peste care, cum spuneam şi în urma lecturării corespondenţei, nici moartea nu a putut trece, o iubire ce nu s-a putut vindeca nicicum. O nedreptate înfăptuită de destin, care a fost cu greu înţeleasă şi iertată, doar prin prisma unui om profund încrezător în Divinitate. Credinţa, ca singură modalitate de a merge mai departe; retragerea în sine ca armă de apărare şi, în final, scrisul ca formă de purificare.
Se trezeşte în cititor sentimentul absurd că, deşi nu a trăit acele vremuri, le duce dorul. Este probabil doar dorinţa născută în subconştient de a regăsi în prezent acele trăiri profunde cu care acum nu facem decât să ne ruşinăm, pretinzând că sunt demodate, simţindu-ne poate singuri într-o mare de nepăsare. Dar Cornelia, ca şi Pia Pillat, reprezintă un model care nu doar poate fi urmat, ci mai mult de atât, ar fi indicat să fie urmat, pentru a mai putea readuce într-o lume rece, crudă şi gri dramul de bunătate şi de căldură pe care, păşind pragul dintre un secol şi celălalt, dintre un mileniu şi celălalt, l-am pierdut pe nesimţite.

Volumul Ofrande, al Corneliei Pillat, alături de imposibila de uitat trilogie de corespondenţă, reprezintă insuliţa de frumos unde ne putem retrage ori de câte ori simţim că prezentul, cu toate ale lui, ne sufocă.

One more step. On Friday.

So it`s true: there`s nothing more to do.

Se risipeşte, pas cu pas, panica „Marelui Examen”; ei, îţi dai seama deodată că nu-i chiar atât de mare, că trece ca orice alt examen, că a devenit obişnuinţă lipirea colţului negru ş.a.m.d. Când trec două din trei, se simte deja miros de vacanţă. Încerci din răsputeri să ignori diferenţa ca de la cer la pământ între această vacanţă mare şi toate celelalte din viaţa ta de până acum. Încerci să nu îţi aminteşti că va fi o vacanţă asemănătoare drumului iniţiatic parcurs de mezin în basm; dacă el, la final, era capabil de a conduce împărăţia, tu va trebui să îţi iei viaţa în propriile mâini. Poţi?

Şi apare momentul acela în care ai prefera să înveţi o viaţă întreagă pentru bacalaureat, numai să nu pleci. Încolţeşte, încet dar sigur, ideea că, oriunde vei pleca, nu vei mai fi atât de iubit, că te vei simţi, cum ţi s-a spus adesea, mic. Că acolo nu te va mai striga aproape nimeni pe nume, că acolo nu îi va mai păsa nimănui de soarta ta şi că nimeni nu va mai avea răbdare să te întrebe, în scris, pe foaia de examen, dacă ai văzut mulţi proşti la viaţa ta şi acesta este motivul detaşării cu care abordezi problemele. Clipa în care realizezi că orice urmă de detaşare a fost, de fapt, aparentă, că nimic din tot ce-a fost urât nu reuşeşte să acopere ce-a fost bun, că nici măcar atunci când susţineai cu ardoare că vrei să pleci mai repede de-aici, să scapi! nu credeai cu adevărat acest lucru.
Dar mai vine, din partea cealaltă, cu forţe proaspete, gândul că viaţa merge înainte, că nu te poţi opri aici, aşa cum nu te vei putea opri nici peste ani în locurile de care te vei ataşa, alături de oamenii care-ţi vor părea într-un oarecare moment al vieţii tale prezenţe permanente. Şi mai vine credinţa (oarecum prostească, ne încredem orbeşte în ceea ce nu depinde de noi) că totul va fi bine; şi, mai convenabil chiar decât atât, speranţa că aşa va fi. Principiul acela al gândurilor optimiste care au nebănuite forţe de a atrage binele.
Bun, şi totuşi ai cui rămânem noi de vineri încolo? Până în august, zic.

A kind of Pillat mood: fugit irreparabile tempus.

Post Navigation