My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Septembrie, 2012”

Noi nu ne mai întoarcem acasă.

Cu privirea curioasă, a străbătut curtea, apoi scările, către etajul unu. A intrat în sala al cărei număr îl aflase cu câteva minute înainte, fără a şti că acolo îşi va petrece cei mai frumoşi patru ani. Temătoare, a deschis uşa; o lumină caldă, blândă, şi parcă involuntar încurajatoare a întâmpinat-o. Nu cunoştea pe nimeni, era un început în cel mai adevărat sens al cuvântului. Era un copil. Magnolia din curte, trandafirii, nucul ce umbrea protector băncuţele, toate i-au fost tovarăşe tăcute pe acel nou drum. A cunoscut oameni extraordinari, a fost îndrumată şi a găsit mereu sprijin în cel care peste ani avea să fie ‘The Captain’. Peste ani, când totul va lua sfârşit.
Patru ani au trecut ca şi cum ai clipi de patru ori. Nu ştia nici când, nici cum a venit vremea să lase în urmă ceea ce parcă abia găsise.
Dar era cum nu se poate mai real: renumitele opt semestre se scurseseră. Privirea iscoditoare dispăruse demult, acele locuri nu mai aveau secrete pentru ea; ochii îi erau acum împăienjeniţi de lacrimi, sufletul apăsat de greul plecării. Al plecării definitive. Paşii o purtau involuntar într-acolo, în fiecare miez de septembrie.

Până acum. Până aici.

Mâine este, într-adevăr, o zi mare. Nu şi pentru noi. După doisprezece ani de emoţii în ajunul începutului de an şcolar, trebuie să ne obişnuim cu ideea că nu vom mai fi niciodată elevi.
Vă lăsăm vouă, celor ce ne călcaţi pe urme, responsabilitatea de a purta cu mândrie statutul de licean, vă lăsăm locul în bancă, ticsit de emoţiile dinaintea testelor şi de atmosfera detaşată din timpul orelor. Vă lăsăm băncile din curte, martore ale atâtor amintiri şi fotografii făcute în grabă, în pauze. Vă lăsăm oamenii pe care i-am îndrăgit; să-i preţuiţi, la rându-vă, pentru că noi nu mai venim. Să îi ajutaţi să treacă peste despărţire, deşi ei, spre deosebire de noi, sunt obişnuiţi cu ea. Vă lăsăm moştenirea noastră, tot ce avem mai scump: veselia, dorinţa de a fi mereu cei mai buni, spiritul de echipă. Să nu ne dezamăgiţi!

Să faceţi din şcoală casa voastră şi din colegi o a doua familie. Nu vă daţi seama încă, dar trăiţi ani nepreţuiţi, nu ştiu nici eu dacă sunt cei mai frumoşi, dar nu îi veţi uita. Clădiţi-vă amintiri minunate şi profitaţi de fiecare clipă, pentru că va veni, cu siguranţă, momentul regretelor, dacă nu o veţi face. Timpul nostru s-a scurs, iar voi aveţi misiunea de a fi mai buni, mai frumoşi, mai talentaţi, mai îngăduitori. Am fi ipocriţi să nu recunoaştem că, deşi încercăm să vă încurajăm şi să vă trimitem în braţele celor ce ne-au fost părinţi şi către poarta casei noastre, încolţeşte în noi dorinţa de a fi în locul vostru măcar încă o dată. O ultimă dată. Să ni se spună şi să conştientizăm că mai avem o singură şansă.

Dar nu. Nu are rost să ne amăgim. Noi nu ne mai întoarcem acasă.

„Un caminito empinado”

Am încercat să mă abat de la drum: poate a fost un capriciu, poate a fost o speranţă în mai bine sau o idee pe cât de repede încolţită, pe atât de trecătoare. Dar am revenit şi mă simt ca acasă. Sunt momente în care uit că principalul criteriu pentru care am ales această cale a fost credinţa că acesta e destinul meu. Nu tras la sorţi sau printr-o magie descoperit, ci dovedit cu fapte clare, concrete. De câte ori m-am îndepărtat, parcă am auzit aievea chemarea înapoi. De câte ori mi-am spus că în altă parte mi-ar fi mai bine, am simţit că mă păcălesc. Ştiu acum că oriunde aş merge m-aş întreba cum mi-ar fi aici, cum mi-ar fi la Litere. Însă ajunsă aici, nu cred că (sau cel puţin sper că nu) mă va mai interesa cum ar fi fost viaţa mea dacă i-aş fi schimbat cursul acum. Mulţi spun că am ales calea uşoară, că în viaţă nu faci doar ceea ce îţi place, cel puţin nu în vremurile acestea. Dar sunt încercări şi momente în care realizezi că ai o singură viaţă, şi nu câte una pentru fiecare alegere pe care ai putea-o face; şi atunci pui într-o balanţă tot ce e bun şi tot ce e rău şi vezi încotro atârnă mai greu, înspre fericirea ta, sau înspre a face ceea ce li se pare celorlalţi mai bine. Îţi dai seama că ai o singură şansă şi că nu ai voie să regreţi. Pe umeri îţi atârnă o responsabilitate enormă, deci nu are cum să nu îţi fie teamă de viitoare regrete sau reproşuri, dar măcar ştii că ţi le vei face ţie şi nu altora. Se spune că fericirea nu există, dar aceasta nu înseamnă că nu suntem datori să ne facem măcar iluzia că am cunoaşte secretul ei. Iar fericirea mea nu depăşeşte nici cu un pas împlinirea visurilor; dacă cer prea mult, sau dacă cer prea puţin, e totuna, oricum primesc exact cât merit. Ştie Cineva mult mai bine decât mine. Cum spunea recent într-un interviu Ileana Vulpescu, cea mai înţeleaptă rugăciune pe care ea o cunoaşte este „Doamne, dă-mi ce crezi Tu că îmi trebuie, că poate eu nu ştiu ce-Ţi cer.”; aşa merg lucrurile, sunt încredinţată că sunt aici pentru că aşa a trebuit. Nu găsesc motive suficient de puternice pentru a mă împotrivi mersului lucrurilor, deocamdată totul este în favoarea sufletului meu.

Poate mâna destinului ar trebui forţată uneori, poate e prostească această abandonare în voia sorţii. Timpul le va dovedi pe toate; nu ţin să mi se dea dreptate, poate nu o am, dar nădăjduiesc că am puterea de a răzbate pe un drum neferit de obstacole. Poate sunt idealistă, poate refuz să iau în piept realitatea, dar când va veni clipa inevitabilă de a o înfrunta ştiu că voi avea armele necesare pentru a o face. Nu am fost mereu o învingătoare şi cu siguranţă mi-au lipsit ambiţia şi încrâncenarea de a lupta. Dar acest lucru înseamnă că am rezerve serioase de forţe pentru a învinge detaşat în următoarea luptă.
Nu obişnuiesc să fac confesiuni, dar consider că de această dată îmi scriu mie; dacă va fi să uit vreodată care mi-e chemarea, vin aici şi îmi reamintesc. Începutul următoarei luni va aduce cu sine Marele, Temutul, Întâiul Început al vieţii noastre. Îl primesc cu sufletul împăcat şi, cum ar zice o persoană foarte dragă sufletului meu, sunt (aproape, dar va fi şi mai bine) încredinţată că „I’m on my way”.

Post Navigation