My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Noi nu ne mai întoarcem acasă.

Cu privirea curioasă, a străbătut curtea, apoi scările, către etajul unu. A intrat în sala al cărei număr îl aflase cu câteva minute înainte, fără a şti că acolo îşi va petrece cei mai frumoşi patru ani. Temătoare, a deschis uşa; o lumină caldă, blândă, şi parcă involuntar încurajatoare a întâmpinat-o. Nu cunoştea pe nimeni, era un început în cel mai adevărat sens al cuvântului. Era un copil. Magnolia din curte, trandafirii, nucul ce umbrea protector băncuţele, toate i-au fost tovarăşe tăcute pe acel nou drum. A cunoscut oameni extraordinari, a fost îndrumată şi a găsit mereu sprijin în cel care peste ani avea să fie ‘The Captain’. Peste ani, când totul va lua sfârşit.
Patru ani au trecut ca şi cum ai clipi de patru ori. Nu ştia nici când, nici cum a venit vremea să lase în urmă ceea ce parcă abia găsise.
Dar era cum nu se poate mai real: renumitele opt semestre se scurseseră. Privirea iscoditoare dispăruse demult, acele locuri nu mai aveau secrete pentru ea; ochii îi erau acum împăienjeniţi de lacrimi, sufletul apăsat de greul plecării. Al plecării definitive. Paşii o purtau involuntar într-acolo, în fiecare miez de septembrie.

Până acum. Până aici.

Mâine este, într-adevăr, o zi mare. Nu şi pentru noi. După doisprezece ani de emoţii în ajunul începutului de an şcolar, trebuie să ne obişnuim cu ideea că nu vom mai fi niciodată elevi.
Vă lăsăm vouă, celor ce ne călcaţi pe urme, responsabilitatea de a purta cu mândrie statutul de licean, vă lăsăm locul în bancă, ticsit de emoţiile dinaintea testelor şi de atmosfera detaşată din timpul orelor. Vă lăsăm băncile din curte, martore ale atâtor amintiri şi fotografii făcute în grabă, în pauze. Vă lăsăm oamenii pe care i-am îndrăgit; să-i preţuiţi, la rându-vă, pentru că noi nu mai venim. Să îi ajutaţi să treacă peste despărţire, deşi ei, spre deosebire de noi, sunt obişnuiţi cu ea. Vă lăsăm moştenirea noastră, tot ce avem mai scump: veselia, dorinţa de a fi mereu cei mai buni, spiritul de echipă. Să nu ne dezamăgiţi!

Să faceţi din şcoală casa voastră şi din colegi o a doua familie. Nu vă daţi seama încă, dar trăiţi ani nepreţuiţi, nu ştiu nici eu dacă sunt cei mai frumoşi, dar nu îi veţi uita. Clădiţi-vă amintiri minunate şi profitaţi de fiecare clipă, pentru că va veni, cu siguranţă, momentul regretelor, dacă nu o veţi face. Timpul nostru s-a scurs, iar voi aveţi misiunea de a fi mai buni, mai frumoşi, mai talentaţi, mai îngăduitori. Am fi ipocriţi să nu recunoaştem că, deşi încercăm să vă încurajăm şi să vă trimitem în braţele celor ce ne-au fost părinţi şi către poarta casei noastre, încolţeşte în noi dorinţa de a fi în locul vostru măcar încă o dată. O ultimă dată. Să ni se spună şi să conştientizăm că mai avem o singură şansă.

Dar nu. Nu are rost să ne amăgim. Noi nu ne mai întoarcem acasă.

Anunțuri

Single Post Navigation

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: