My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

La antipozi

Glasuri vechi, cunoscute şi – aş crede, dacă nu aş şti că nu poate fi adevărat – prietenoase mă cheamă neîncetat acasă. Mă cheamă neîncetat aici. Nu găsesc, oriunde aş întoarce privirea, pe nimeni care să înţeleagă că nu mai pot veni, că nu mai sunt şi cu siguranţă nu voi mai putea fi vreodată, chiar dacă mi-aş dori, cum am fost. Cum eram când scriam, cum eram când verronica mai însemna acasă. Orice altceva îmi pare posibil acum, până şi a mai fi acasă acolo unde am fost o viaţă, în oraşul din care am plecat, dar nu şi să mai scriu. Am crezut pentru o clipă că scrisul ar fi putut fi constanta vieţii mele, rămas în calea atâtor plecări şi reveniri nehotărâte, în calea indeciziei perpetue, dar m-am înşelat crunt. Am plecat de aici o dată, nu ştiu cât timp a trecut de atunci şi cât de hotărâtă eram să o fac, pentru că am revenit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, când de fapt se întâmplase totul: după ce crezusem, copilăresc, că eu sunt cea care simte o chemare a cuvintelor, devenisem brusc cea care le chema şi la care nu se mai întorceau.
A devenit mai important în ultima vreme – şi pe bună dreptate – să citesc decât să scriu; tensiunea pe care o simţeam nu mai putea fi eliberată astfel pe nicio cale, nu le puteam spune cărţilor, de nebună, tot ce aveam pe suflet. Nu o pot face nici acum, şi iată-mă aici, unde nu mai sunt primită cu bunăvoinţă. Pentru că nu am intenţionat niciodată să fac din verronica un blog clasic, unde să vin şi să povestesc toate banalităţile care mi se întâmplă, nu am vrut ca verronica să-mi semene cu ceea ce am blamat cel mai mult de-a lungul vremii, şi anume locul unde vii să te destăinui, cu acea falsă impresie că i-ar păsa cuiva de ce ţi se întâmplă, şi totuşi am ajuns să vorbesc despre mine nepermis de mult. Am crezut, de asemenea înşelându-mă, că sunt o bună actriţă, că pot disimula suficient de convingător scriind la persoana a III-a, despre o mereu actuală ea, care ar fi avut mai puţin din mine şi mai mult din fiecare, o ea în care să nu mă regăsesc eu singură, ci şi cei cu care speram că împărtăşesc idealuri, căutări, răspunsuri la aceleaşi întrebări. Nici măcar atât nu reuşesc să fac, nu mai reuşesc să mă pun în minusculul contur al altcuiva, sunt pe cât de închisă în mine, pe atât de împrăştiată peste tot. Ştiu că trebuie să mă caut, să mă adun şi să mă las în urmă aşa cum am fost, pentru că oricum am pornit pe un drum total necunoscut, de parcă m-aş fi născut acum, la aproape douăzeci de ani, deja conştientă şi totuşi atât de neştiutoare, deja pusă în gardă cu tot ce mi s-ar putea întâmpla şi totuşi deloc indiferentă la infinitul de ignoranţă din jur. Am fost împinsă în viaţă şi totuşi căderea mi-a fost lină; acum, mai mult ca niciodată, îmi răsună în minte toate vorbele, toate avertismentele cărora nu le dădeam importanţă şi nu există zid de care să mă lovesc fără să-mi amintesc că a avut grijă cineva să-mi indice existenţa lui.

Drumurile mele au încetat să mai aibă sfârşit, porţile ce păreau a fi la capătul lor duc în curţi interioare, iar când mă întorc regăsesc alt drum decât cel pe care l-am lăsat. Naivă aş fi să cred într-o eliberare iluzorie. Într-o eliberare pe care, în fapt, nu o caut cu adevărat şi nu mi-o doresc; mă complac în cea care sunt şi singura încercare pe care o fac este să nu privesc niciodată de sus. Nu reuşesc, sunt intolerantă, îmi propun să nu mai fiu şi – din nou – nu reuşesc.
Îmi adun – nu ştiu nici eu de unde – optimism suficient încât să cred că mai există o binecunoscută şi de mult devenită clişeu luminiţă, la capătul cine ştie cărui tunel, şi că eu am găsit-o. Mă întorc, cu paşi mici şi încă nesiguri, la scris, fără a mai promite de astă dată nimic, fără a mă întreba dacă voi reuşi sau nu. Şi poate, în final, la asta se rezumă totul: la o dorinţă secretă de a nu pleca de fapt de acasă, la dorinţa de a te agăţa de-o singură frânghie măcar dintre toate cele pe care destinul ţi le oferă ca venindu-ţi din trecut. Pentru mine, acum, se pare că verronica este puntea.
Nu ştiu de ce am ţinut cu dinţii în această seară de pornirea de a scrie, aşa cum nu am mai făcut-o altădată, când încercările sfârşeau prin renunţări. Poate sunt lucruri care trebuiau spuse, ca să se îndepărteze de mine şi ca să-mi dea pace. Poate trebuie, fiind abia la primii paşi în lumea cu totul nouă ce mi se arată nu doar în faţă, ci şi în stânga şi în dreapta, mai puţin în urmă, unde nu o regăsesc, să mă reînvăţ. Să mă întorc, cu răbdare şi toleranţă, spre începuturi, să renunţ la orgoliul de a-mi spune că am o experienţă acumulată şi nu o pot lua de la capăt. Poate greşesc şi trebuie să reîncep să scriu ca şi cum aş face-o prima dată şi acesta este doar episodul introductiv, aşa cum îl scriam cu ani în urmă, când am păşit pentru prima dată pragul verronicăi.
Altfel, nu găsesc explicaţie pentru care uşa este încă deschisă. Pe cine-ar mai aştepta, dacă ar şti că eu nu m-aş mai întoarce?

Anunțuri

Single Post Navigation

2 thoughts on “La antipozi

  1. Zidurile sunt in primul rand interioare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: