My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Ianuarie, 2013”

„Acasă” al sufletului

Înfrunt viscolul pe drumul către bibliotecă, şi – privind agitaţia neîncetată a fulgilor – îmi spun că da, aşa îmi sunt şi gândurile, amestecate cu speranţele şi căutările nespuse. Într-un vârtej permanent, gonite de nu ştiu care vânt, întorcându-se şi revenind iar şi iar, poate în acelaşi punct, poate în altul, rupând cercul. Aşa sunt şi eu. Deloc statornică, imposibil de mulţumit – decât pentru perioade scurte, la a căror linişte mai revin (uneori cu mari eforturi, alteori involuntar) ca la unicul loc în care mă pot refugia. Oraşul din care nu a trecut extraordinar de mult timp de când am plecat nu mai are relief. Îl port în minte şi în suflet ca pe o hartă pe care mă plimb cu degetul, oprindu-mă asupra doar câtorva puncte, între care s-a scurs viaţa mea de până acum. Singură biblioteca rămâne mereu vie în gând. Ea nu intră – şi nici nu mi-aş dori aşa ceva – sub greutatea timpului care a aplatizat totul în cale. Rămâne înaltă, impunătoare, pulsând neîncetat, ca o inimă. Inima celor mai frumoşi ani, a celor mai frumoase amintiri, axul în jurul căruia – deşi a trebuit să plec de aici ca să realizez acest fapt – s-a învârtit acea jumătate a mea care se desprindea la început adesea, iar apoi din ce în ce mai rar (o spun cu tristeţe), trăind în acel deja devenit clişeu univers al cărţilor.
Biblioteca este, deşi poate nu mi-am dat seama la timp, locul de care îmi este cel mai dor, se rup părţi din mine şi rămân acolo de fiecare dată când plec ştiind că mă voi întoarce mai rar decât cum o făceam altădată. O păstrez ca pe cea mai de preţ comoară şi o am în gând laolaltă cu fiecare emoţie a braţelor încărcate de volume, a încântării dinainte de a-i trece pragul, a bucuriei de a parcurge cu vârfurile degetelor cotoarele atât de dezordonat colorate şi inegale de pe rafturi. Adevărul ei mocneşte necontenit în mine şi – insesizabil aproape – i-am aflat şi misterul. De ea nu m-au legat oamenii. Este singurul loc pe care îl regăsesc exact la fel, unde nu sunt întâmpinată nici cu bucurie, nici cu ostilitate, ci cu un constant sentiment de acasă, care – paradoxal – nici acasă nu este atât de pregnant. Îmi este din ce în ce mai clar de ce drumurile mele prin Iaşi ocolesc mereu biblioteca de acolo, de ce evit cu înverşunare să-i trec pragul, şi ştiu că pentru sufletul meu, toată viaţa – probabil, la cum mă cunosc – , în dreptul cuvântului bibliotecă va fi imaginea celei de aici, care m-a primit cu atât de mulţi ani în urmă încât îmi vine greu a crede că tot eu eram cea care deschidea pentru prima dată imensa uşă – aproape înspăimântător scârţâitoare – şi încă nu mă goneşte, deşi am trădat-o crunt, nemaioprindu-mă decât arareori acolo. Privindu-i clădirea impunătoare prin păienjenişul de fulgi care, în neastâmpărul lor, îmi îngreunau mult înaintarea, am văzut-o parcă deodată ca pe un glob de sticlă pe care mâinile mici ale unui copil îl agită ca să facă să ningă în el. Aşa o port cu mine, ca într-un glob în care stau înghesuite, ca în suflet, toate amintirile care mă leagă de acest loc al cărţilor, care, dacă ar putea, ştiu că mi-ar striga cu toată forţa că sunt pe drumul pe care trebuie să fiu. Nicio altă cale nu mi-ar fi oferit posibilitatea drumului de întoarcere către paradisul anilor mei tineri, către acest loc în jurul căruia o parte din mine rămâne să vegheze, oricât de departe aş fi plecată.
Îl am pe cel ce mi-a fost mentor, care mi-a zis cândva – de parcă aş fi visat, atât de mult mi se pare că a trecut de atunci – că Literele îmi vor fi drumul şi care nu a încetat nicio clipă, de atunci încoace, să mă susţină, o am pe cea care mi-a spus, pe un ton ferm şi imposibil de contrazis, dinainte de a mă cunoaşte cu adevărat, dar de parcă m-ar fi ştiut de o viaţă,  că nu trebuie să mă gândesc niciodată că aş fi greşit cărarea, şi am biblioteca din inima oraşului pe care îl duc cu mine. Trei vârfuri ale unui triunghi în mijlocul căruia mă aflu şi mă simt ocrotită, ştiind că oriunde aş întoarce privirea voi primi mereu gestul cald de confirmare şi alungarea oricărei temeri.

Şi ştiu că trebuie să las totul aici, într-o pagină de blog care îmi este preţioasă întocmai cum le sunt globurile de sticlă copiilor, pentru ca eu să pot merge înainte. Drumul trebuie parcurs până la capăt, căci acolo se află cheia cu care voi putea deschide porţile când mă voi întoarce.

Post Navigation