My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “August, 2013”

Fostă iubire

„Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, vară, trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec şi tremurul mâinii care-l caută.” (Ionel Teodoreanu)

 Vara este cărarea ce merge paralel cu drumul larg şi luminos al vieţii mele şi pe care mă rătăcesc mai mereu, izbutind cu greu să găsesc calea de întoarcere la fericirea atât de migălos croită, an cu an, alegere cu alegere. Vara este anotimpul în care zilele trec altfel, se târăsc mai greu, precum un tren pe şinele topite de soare, totul are întârziere, singurătăţile şi tristeţile par nesfârşite; ferice de cei ce ştiu să preţuiască ziua ce se întinde în faţa lor cu generozitate, lumina necruţătoare, care nu lasă nimic nedezvăluit. Eu nu ştiu. Eu caut umbra ocrotitoare, caut viaţa care parcă a plecat şi m-a lăsat în gară, să aştept următorul tren – următoarea toamnă.
Fără a-mi fi greşit vreodată, vara este atât de blamată de întregul meu suflet, încât simt că eu îi greşesc. Îmi aduce mereu cu sine o nouă vârstă, ea e cea care adaugă an cu an vieţii mele, dar răsplata unică îi este bucuria pe care o trăiesc ştiind că la finalul ei mă aşteaptă toamne pe care le voi îndrăgi cu inima toată. Îi datorez sute de zile pe care nu i le-am preţuit, pe care le-am lăsat să curgă, căzând dintr-o aşteptare în alta, între o întâlnire cu cineva drag şi o călătorie într-un loc în care să găsesc linişte.
Vara îmi acordă mereu răgazul – prea lung – de a mă întreba ce se va întâmpla cu mine; teama de a afla răspunsul şi frica de a ajunge la răspântii fără a şti în ce direcţie să o apuc îi aduc altă vină, aceea de a mă trezi, de a-mi răpi cu brutalitate şansa de a nu-mi pune întrebări înainte de vreme.
Vara m-a luat, în acest an, de lângă oraşul de care am greşit ataşându-mă atât de mult; nu am izbutit să mă dezleg de el, ci am fost smulsă de acolo şi, adusă în locul care pentru aproape douăzeci de ani a însemnat acasă, a trebuit să realizez – nu fără urmă de tristeţe – că aici nu îmi mai găsesc rostul.
Neîndurătoare, nu am făcut altceva decât să privesc, pasiv, cum orele, zilele, săptămânile şi – în ultimă instanţă – lunile trec dilatate, oferindu-mi arareori momente de reală bucurie, cum izbutesc să o facă celelalte anotimpuri. Vara n-a fost, de-a lungul ultimilor ani, mai mult decât o punte. Am folosit-o întotdeauna ca să trec dinspre primăveri spre toamne şi, ca să-şi ia tributul, a început să se îngusteze, să-mi încetinească paşii, să-mi întârzie sosirea în septembrie, să-şi prelungească zilele, să se aşeze pe sufletul meu, îngreunându-mi-l. Vara nu uită niciodată să îmi spună că îmbătrânesc, că anii trec cu repeziciune şi că nu am timp nici măcar să îi regret; se oferă pe sine în schimb, ca să îmi dea o lecţie pe care refuz întotdeauna să o învăţ. Poate, dacă aş preţui timpul ce se scurge între iunie şi august, aş fi răsplătită, lăsându-mi-se mai mult răgaz să trăiesc atât de iubitele primăveri, ierni şi toamne. Dar, nerecunoscătoare fiind, nereuşind cu niciun chip să iubesc verile cu dedicare, trebuie să plătesc preţul de a trece prin restul anului ca printr-un tunel, cu o rapiditate care nu îmi permite să păstrez nimic din ceea ce mă face fericită.

În copilărie aveam alt suflet; verile erau cea mai mare bucurie, liniştea pe care o aduceau era cel mai preţuit dar, verdele lor – încântarea privirii. Dar acum, vara este peronul pe care aştept, privind la ceas din minut în minut, iar secundarul, atât de zvăpăiat în alte dăţi, acum parcă stă. Ca şi cum aş fi lăsat în urmă o fostă mare iubire, lovesc neîncetat într-un anotimp de care obişnuiam să fiu îndrăgostită; există, aşadar, uitare adevărată, urmată de nerecunoştinţă. Sunt o mare dezamăgire a verii, probabil. Aştept ca sufletul să mi se mai întoarcă, din când în când, la cel care era altădată, şi să ştie – să înveţe – să trăiască. Până atunci, fiecare vară poartă nenumărate vini: somnul e prea lung, tăcerile prea grele, despărţirile prea repezi şi soarele prea aspru.
Vara începe să amuţească, vine timpul ca această cărare paralelă cu drumul meu să facă o cotitură. Mânată de un suflet care tânjeşte după toamnă, voi găsi calea de întoarcere la viaţa mea, care parcă poartă verile într-o tolbă în care timpul este altul decât cel ce mi s-a dat mie, spre a fi trăit. Ca şi cum aş avea parte de zile pe care le-aş putea irosi, de zilele altcuiva, care mi-au fost dăruite, în afara celor ce îmi aparţin, limitate. Şi dacă vara e un dar, de ce nu mă pot bucura de el? Când voi realiza că – de fapt – mă amăgesc?

Anunțuri

Post Navigation