My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Iulie, 2014”

Degradé

Port cu mine un entuziasm adesea indescifrabil.
O fericire zburdalnică, zvăpăiată mă ţintuieşte pe loc şi apoi mă înconjoară, studiindu-mă ca pe o pradă. Se năpusteşte asupra mea, mă învinge şi uit deodată cum era(m) înainte de a-i fi supusă. O simţeam adesea lejeră, diafană, pitulându-se cu discreţie prin cine ştie ce colţuri ale sufletului, făcând imposibile încercările de-a o recunoaşte, de-a mă şti fericită şi nu doar împăcată. Nu şi azi. Azi, când mi se aşază pe suflet ca pe un teritoriu definitiv cucerit, venită laolaltă cu teama de a nu o pierde.
Mă văd deodată scoasă ca dintr-o vizuină în care am hibernat nu o iarnă, ci ani de-a rândul, şi împinsă în lumea largă, încărcată de o veselie cu care nu pe alţii, ci tot pe mine m-aş putea molipsi iar şi iar, şi cu iluzia că orice e posibil. Ca pe coame de valuri, sunt adusă – din nou – aici, pe-un drum pe care numai o învălmăşeală a unui suflet plin, ce se cere spusă în cuvinte spre a fi vindecată, îmi (mai) îndeamnă paşii.

Cuvintele sunt fericirea mea.
A trebuit să-mi spun acest crez ca să mi le reapropii, să le câştig încrederea, să le simt din nou cu mine, ale mele, sunându-mi în suflet, în gând. Iată-le, împrăştiate peste tot în jur, avându-mă ca stăpână pe mine, pe cea care nu ştie cum să le adune, să le clădească, să sufle viaţă în ele. Puterea asupra lor a plecat din mine fărâmă cu fărâmă şi acum, când o simt reconstruindu-se înăuntru-mi, parcă m-aş naşte din nou. Şi ce himeră, să cred că ar fi ale mele cuvintele; eu sunt a lor, din ele m-am zămislit şi mă întorc neîncetat către începuturi. Le aleg ca şi cum mi-aş alege părinţii, le scot din haos şi le arunc înapoi când sunt nemulţumită, refuzând să accept că greşeala este mereu a mea, că sunt supusa cea mai fidelă a nehotărârii, a credinţei că ar exista perfecţiune.
Fac uitată, deodată, timiditatea şi de-abia dacă-mi recunosc îndrăzneala de-a mă căuta, de-a deveni cea care doar mi-am închipuit că aş putea fi. Mă modelez atât de diferită de cea care obişnuiam să fiu, fără a şti măcar o clipă care sunt eu, adevărata. Alerg cu dinţii încleştaţi, din teama de-a nu-mi izbucni cuvintele, de-a nu le pierde din nou. Şi fug de mine, ca să mă pot reîntoarce. Să simt că, dintre toate locurile de pe lume, numai în mine sunt acasă. Să ştiu că, oricât de alungată aş fi şi de oriunde izgonită, mă am mereu drept refugiu.
Întâi de toate, trebuie să înfrâng ura care urcă în mine – tot mie adresată – de câte ori sunt atât de slabă încât să mă mărturisesc. De câte ori mă citesc în propriile cuvinte. De câte ori folosesc pronumele de persoana întâi.

Am adunat în mine prea multe; m-am adunat pe mine, întreagă, şi nu mai pot fi pusă în cuvinte, le sunt ca o umbră prea mare. Dar mi-e frică să tac, ca să nu dispar, ca să nu mă termin. Sunt un paradox.
Nu fericirea mi-e zvăpăiată, eu îi sunt ei astfel, şi-i devine greu să mă ajungă din urmă. Ameţită, desprinsă consecutiv din vârtejuri de gânduri, de iubiri, de tristeţi, mă prefac că sunt lucidă. Deciziile, însă, sunt departe de a fi în mâinile mele, o încredere nu ştiu de unde venită mă târâie în urma ei – pe cât de lent, pe atât de sigur şi definitiv – către o voie a sorţii. Unde mi-s îndrăznelile?
Un entuziasm adesea indescifrabil mă poartă cu el.

Anunțuri

Post Navigation