My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the category “Angela Similea”

Angela Similea

„Frumuseţea este lumina din noi.” (Angela Similea)

Anunțuri

Întoarceri în timp

„Am învăţat să iau totul de la început. Primul cuvânt a fost amintire.

Mi-aş dori uneori să mă pot întoarce. Sunt momente din viaţă pe care sufletul a ales să le păstreze, aşezându-se parcă de-a curmezişul drumului pe care trecea, grăbit, timpul. Le-am adunat şi îmi revin în gând iar şi iar; conştientă fiind de imposibilitatea de a da timpul înapoi, neîncrezătoare în putinţa de a-l opri, închid ochii şi îmi este suficient. Dorurile nu tac şi nu se sting. Ard mocnit încontinuu şi uneori flacăra lor izbucneşte, amintindu-mi de tot ce iubesc mai mult. Mă întorc la cărările pe care le străbăteam, chiar de se întâmplă să nu le mai găsesc şi să le parcurg doar cu amintirea. Mă întorc la cântece, la imagini, la cărţi, la poezii, la dulciurile preferate. Acolo a rămas copilăria mea, acolo am rămas şi eu, chiar dacă nu întreagă. Pentru că tot eu sunt şi aici, iar copilăria mi-a rămas în urmă. Am refuzat să rămân singură, şi astfel am avut alături oameni extraordinari, suflete minunate. S-a întâmplat, şi încă se mai întâmplă, să fim uneori departe. Dar ne unesc cuvintele, clipele petrecute împreună, gândul, dorul şi iubirea.
Nu am fericire mai mare decât aceea că mă pot întoarce. Fericirea aceasta este totodată şi scutul pe care îl ridic mereu ca să mă apere de cuvinte grele, de greutăţi, de situaţiile care-mi par a fi fără de ieşire. Mă ascund şi plâng alteori, apoi mă ridic şi mă întreb dacă aşa îmi doresc să fiu, slabă şi neputincioasă. Îmi spun că nu şi, purtând în suflet o lume bună, luminoasă, caldă şi tandră, făurită de mine şi aşa cum poate nu va exista niciodată, merg mai departe. Îmi învăţ zi de zi lecţia de a nu mă lăsa doborâtă.

Ştiu că nu aş reuşi fără aceste începuturi la care tot revin. Fără amintiri, nu aş mai însemna nimic.

„Iubind, nu te opri din drum!”

Nu, nu pot să înţeleg. Nu găsesc nicăieri un motiv pentru care să lovim cu însetare într-un om care nu ne-a greşit cu nimic. Nu găsesc nicăieri un motiv pentru care invidia să ne stăpânească şi să ne astupe privirile, să îngusteze calea de înţelegere. Nu găsesc nicăieri un motiv pentru care să credem că umerii cuiva pot duce orice, pot duce oricât, aşa cum nu găsesc nici motiv pentru care să avem impresia că ni s-a acordat dreptul de a lovi pe cineva până când îl vedem îngenunchiat în faţa noastră. Nu e nimic greşit în a-ţi purta fruntea sus, cu demnitate. Nu e de acuzat, ci e de admirat.

Nu înţeleg, nu accept şi nu iert răutăţile gratuite, cărora nici măcar nu le caut justificare. Răbdarea mea a ajuns la capăt, paharul s-a umplut, dar s-a şi golit. O iau de la capăt, pentru că aşa am învăţat, pentru că aşa m-a învăţat ea. Să fiu îngăduitoare, să iubesc, să uit, să iert. Îi urmez calea, dorindu-i în gând să aibă puterea de a şi-o urma şi ea.

„Iubirea va rămâne-averea noastră.”

E timpul iubirii!

„Pentru tine există-n lume un destin ce încă n-are nume.”

Ai pierdut ce ai pierdut, multe-n viaţă omul pierde,
Dar priveşte razele de soare!
Nu lăsa durerea în suflet, pentru tine există-n lume
Un destin ce încă n-are nume.

E timpul iubirii, lasă loc şi fericirii!
E timpul iubirii, uită clipa despărţirii!
E timpul iubirii, când iubeşti seninul firii,
E timpul iubirii, este ceasul împlinirii!

Lasă, lasă supărarea, vine-n viaţă şi uitarea,
Fiecare are-un drum pe lume.
Vei găsi o stea pe boltă, ea e steaua dragostei,
Fericirea e-n lumina ei.

3 ani.

„Dorul de tine pleacă şi vine, parcă-i un cântec drag.
Vreau să-i pot spune să mi te-adune şi să te-aducă-n prag.

A păşit semeaţă în sală şi parfumul ei ne-a învăluit brusc, menit să păstreze amintirea acelei seri atât de fascinante. O priveam cu toţii nevenindu-ne să credem că este cu adevărat acolo; ireal de frumoasă, cu vocea răsunându-i în acorduri ample, profundă şi caldă.
Nici nu îndrăzneam să-mi aplec privirea, de teama să nu o mai regăsesc acolo după o clipă. Dar a rămas până la capăt; urca în mine o încredere nemărginită în cea pe care o vedeam plutind parcă în faţa noastră. Era acolo, visul împlinit, ea- cea care îmi îndrumase de atâtea ori, fără să ştie, paşii. Acum este tot acolo, închid ochii şi o văd aievea pe scenă, revin în acelaşi punct decisiv al vieţii mele la fiecare dată de 15 a lunii mai.
Cuvintele sunt prea puţine pentru toată emoţia pe care a adus-o în palme, revărsând-o asupra noastră ca pe o magie. Sunt lucrurile acelea tandre, bune şi pentru alţii poate neînsemnate, care nu pot şi nu trebuie să fie spuse, dar care sunt sădite adânc în noi, imposibil de dezrădăcinat. Nici cruda uitare nu se va putea aşterne vreodată peste tot ceea ce a însemnat întâlnirea cu dânsa. A dat lumină fiecărei vorbe pe care a  rostit-o, a aşezat câte puţin din bucuria şi blândeţea sa în fiecare dintre noi.

Au trecut trei ani de atunci. Dorul de Angela nu m-a abandonat nicio clipă. Cuvintele sunt prea sărace, mulţumirea infimă, ultima speranţă mi-o pun în iubire. Iubirea, singura care străbate distanţele dintre noi. Dar ea va reveni. Pentru aşteptare există mereu un mâine.  

Declaraţie

Mi-e toată inima de tine plină, iar gândul meu îţi este suvenir.

 Cu zâmbetele tale de copil îmi înfloreşti toţi crinii din grădină,
Prin noaptea mea tu treci ca o lumină,
Prin toamna mea- ca un fior de-april.
Mi-e visul plin de farmecul subtil ce-n preajma ta tristeţea mi-o însenină,
Mi-e toată inima de tine plină, iar gândul meu îţi este suvenir.

Atât ştiu doar, că legea mea-i iubirea
Şi nesfârşitul fără de-nceput,
Ea mi-i săgeată-n luptă şi mi-i scut,
Pentru-a putea să-mi împlinesc menirea.
Te-nveseleşte suflete şi cântă
Şi, în strai de sărbătoare îmbrăcat,
Din lumea ta de-o clipă eliberat,
În lumea sa cea veşnică te-avântă!

De unde vii să-mi tulburi pacea, spune, şi somnul nopţilor de ce mi-l furi?
Tu ai în ochi adâncuri de păduri
Şi în priviri tristeţe de lagune.
Adeseori, când te-ntâlnesc pe stradă, tu laşi în urmă un parfum subtil,
Suav ca înverzirea din april şi alb ca-ntâia floare de zăpadă.

Calea spre biruinţă

„Eu am cântat şi cânt şi voi cânta!”

O simţeam uneori atât de departe, încât mi se părea brusc zadarnică orice încercare a mea de a-i trimite gândul bun. Îmi repetam mereu că în iubire se anulează orice distanţă, ştiam că acesta era adevărul pur, şi cu toate acestea nu reuşeam să mă conving pe deplin. Dragostea pentru dânsa a depăşit orice barieră, fie ea pusă în cale de timp ori de trenurile care pentru mine aveau uşile închise când era vorba despre a porni către ea. A plutit, pe deasupra tuturor, ajungând cu precizie acolo unde o trimisesem cu atâta ardoare şi răspunsurile mi-au venit, pe aceeaşi cale, în ecouri.
Făceam din blândeţe şi ocrotire vârtejuri calde, cuminţi şi nu era fericire mai mare decât cea pe care o resimţeam la gândul că vor ajunge la dânsa, menite să o păzească de tot răul care ar fi putut-o lovi. Ştiam totuşi bine că nu mă pot aşeza în calea celor ce au fost scrise, cu toată dorinţa mea de a o şti apărată. Neputinţa de a sfida imposibilul îmi aducea cu sine consolarea timidă de a-i putea fi sprijin, chiar şi din depărtările cele mai mari. Dragostea înghiţea sutele de kilometri şi le strângea în pumni, ca să-mi dovedească neînsemnătatea lor.

Viaţa a încercat-o în repetate rânduri, spărgând cu nepăsare scutul pe care toată grija îl construise în jurul ei. Ocrotită până atunci, i-a fost bine şi cald cu braţele iubirii însăşi învăluind-o şi ferind-o de toate. Toată puterea dintr-însa s-a clădit strop cu strop, ascunsă cu migală în fiecare margine de suflet; dar ea era acolo şi nici cea mai aprigă durere nu o putea doborî. Credinţa, mai presus de toate, biruia întotdeauna. Nu ştiu dacă sunt puternică, dar am Credinţă. Păşea pe un drum care, deşi deloc drept şi nelipsit de obstacole, o va duce negreşit către bine; i se puneau piedici în cale, dar toate aveau un rost şi tuturor trebuia să li se supună, depăşindu-le uneori smerită, alteori cu fruntea sus. Era destinul scris pentru ea, erau cărările care se intersectau cu marele drum al vieţii sale, aducând cu ele nu doar bucurii, dar fiecare trebuia asumată şi primită ca pe o parte a menirii ei.
Salvarea îşi are izvorul în iubirea infinită pe care o poartă în sine, ca pe tot ceea ce are mai drag şi mai valoros. Nu ai moarte, când duci un dor mai departe. Dragostea şi dorul, singurele capabile să sfideze legile firii, nesupunându-se lor şi fiindu-le iertată răzvrătirea. Pe cerul celei ce l-ar merita etern senin au venit norii, dar sunt trecători. Vocea ei blândă, care de nenumărate ori a liniştit şi cele mai aprige furtuni, va înflori din nou în acorduri ample, viaţa lăsându-şi urma într-un ton mai grav.

Pentru toată bunătatea şi altruismul ei, pentru toate începuturile de drum de care a avut grijă, pentru toată răbdarea şi dragostea pe care le-a dăruit fără a pregeta, pentru alinarea pe care am găsit-o în braţele ei fie şi doar cu gândul, pentru fiecare acord cald şi blând, merită ca timpul să îi ofere totul înzecit. Să fie răbdător cu dânsa, să aibă grijă de sufletul ei curat, să o ţină în palmele lui ocrotitoare ca pe cea mai preţuită comoară. Iubirea, care nu are nici moarte, nici sfârşit, va alina lacrimile şi va îndulci amarul. Muzica, în mărinimia-i nemărginită, îi va da puterea de a se ridica după orice înfrângere, oricât de imposibilă ar părea la început.

Cântecul este cărarea aleasă iar şi iar, fără regrete.

Deasupra tuturor, Iubirea.

„Tu eşti ce-am mai drag şi mai bun.”

Cutezanţa de a mai crede într-o zi binecuvântată a reîntâlnirii s-a scurs din mine până la ultima picătură. În încercarea de a o redobândi, m-am lăsat pradă dorului, care m-a copleşit mai repede decât m-aş fi aşteptat. Păstrez cu sfinţenie tot ce am, fiecare clipă cuprinsă într-un cufăr mic al amintirii, dar nu ştiu cum izbutesc să scape toate şi mă trezesc uneori fără nimic, cu pumnii goi, cu sufletul jefuit de orice fărâmă de îngăduinţă şi tandreţe. O aud şi când tace, ecourile vocii ei îmi răsună permanent în minte şi mă zguduie fiecare acord mai grav.

Dacă mi-aş permite să interzic vreodată vieţii ceva, aceea ar fi uitarea. Dorul sfâşietor, care la început înflorea blând asemenea ghioceilor şi indescifrabil, fără a-i fi cunoscut prezenţa, creşte în mine fără a-mi da posibilitatea de a mă desprinde vreo clipă de el. Gândul la ea îmi apleacă firesc şi involuntar privirile în pământ, ca semn de emoţie şi respect, dar mâna ei caldă şi bună e prea departe de mine pentru a-mi mai mângâia obrazul, dăruindu-mi încredere. Din ochi lacrimile refuză să mai picure, scăldându-mi orizontul în aburii călduţi ai ceţii; înghit cu supunere fiecare strop amar şi paharul nu izbuteşte a se umple, pentru că o iau de la capăt iar şi iar. Mai puţin astăzi, când într-o clipă de slăbiciune tot tumultul de trăiri m-a copleşit, făcându-mă inaptă de a-mi mai păsa de ce se spune şi ce se crede. Doar adevărul a rămas în urmă, ca paşii uzi pe asfalt; o mărturie vizibil efemeră şi cu urmări atât de adânci totuşi… iubirea sinceră şi necondiţionată, cu îndoiala vehement alungată urmărindu-mă arareori.

Sufletul meu se face mic, ghemuindu-se în cele mai ascunse abisuri ale fiinţei, în faţa neputinţei de a trimite bunătate şi înţelegere acolo unde este cea mai mare nevoie, dar sunt momente când erupe brusc, devenind sprijin- poate prea îndepărtat şi neînsemnat, dar blând şi sincer. Credinţa în bine, care mă înconjura ca o lumină, protejându-mă de toate temerile celor din jur, a ales să mă părăsească pentru o clipă care a fost prielnică declanşării haosului. Un haos care, la antipodul liniştii uşoare şi diafane, s-a aşezat greu şi apăsător pe tot ce însemna iubirea mea de-o viaţă pentru dânsa. Poate am ezitat. Cu siguranţă am făcut-o, de fapt, şi-mi cer iertare cu ultima fărâmă de speranţă: că dezechilibrarea pe acest drum atât de îngust nu a fost simţită acolo unde cu greu străbat până şi gândurile bune.

Peste ani, dincolo de toate bucuriile de-o clipă şi mai ales dincolo de toate tristeţile aparent fără sfârşit, iubirea a răzbătut. Ca un laitmotiv, s-a arătat la finalul fiecărui moment de cumpănă, în chip de unic deznodământ. Cu promisiunea că, prin orice încercare mă va trece viaţa, dragostea pentru Angela va rămâne statornică, blândă şi tandră, în calea oricărui joc al timpului sau al destinului.

Puterea iubirii

„Am înţeles că toate au un preţ al lor. Şi nu-i uşor.”

Măsura camera în lung şi-n lat, cu pasul mic şi agitat. Pe obrazul ascuns în palmă i se citea deznădejdea. Luase hotărârea potrivită, aşa simţea, şi totuşi era suficient de indecisă încât să caute răspunsurile chiar şi în suflete tinere, lipsite de experienţă. Ce să-i fi răspuns? Că nu are dreptate? Dumnezeule, dar iubirea e întotdeauna drumul bun, corect şi nu mereu drept, dar presărat cu împliniri. A şters cu mâna dreaptă praful de pe oglindă şi, preţ de o clipă, uimirea a luat locul tristeţii de pe chipul ei: aproape nu se mai recunoştea. Frumoasă a rămas, chiar dincolo de strălucirea reflectoarelor este mereu minunată- şi nu chiar întotdeauna conştientă de aceasta, dar mulţumită de sine-, însă tulburarea i-a lăsat urme adânci pe frunte, pe pleoape, la colţul gurii.

Toate lacrimile curse de-a lungul vremii şi-au vărsat amarul în ochii ei frumoşi, şi calzi, şi blânzi. A tresărit, speriată. A alergat în camera cealaltă, dar nu era nimeni. Singură în casă, îşi auzea ecourile paşilor; singurătatea o înfiora. A trecut pragul şi soarele primăverii a întâmpinat-o ca o mângâiere. Dar i s-a făcut brusc frig şi dor de o prezenţă vie, dulce şi bună, să o ţină cineva în braţe şi să o legene ca pe un copil, să îi simtă în gene răsuflarea şi să se ştie ocrotită de toată răutatea care răzbătea spre ea în cutremurări tumultuoase.

Şi-a plimbat degetele lungi şi subţiri de-a lungul discurilor de vinil de altădată. A simţit că a ales ce trebuie. O viaţă în urmă şi încă una înainte, timpul va fi răbdător cu dânsa şi pentru bunătatea-i nemărginită va veni şi o răsplată cândva, chiar dacă ea nu asta aşteaptă. Sufletul o doare, vocea i-a devenit mai gravă, nimeni nu o poate ajuta în vreun fel, dar cu toţii au această iluzie şi-i oferă necondiţionat un sprijin atât de mărunt şi totuşi indispensabil. A obosit parcă să fie ea umărul pe care se sprijină ceilalţi şi caută şi ea, la rându-i, un umăr pe care să-şi plângă durerea, neputinţa, să găsească alinarea, însă tâmpla îi cade în gol, atingând în final propria sa palmă. Îşi lasă fruntea în pumni şi- deznădăjduidă- plânge minute în şir şi amarul i se prelinge pe obraji, pe palme, pe genunchi. A renunţat pentru o clipă la a fi puternică, pentru ca din slăbiciune să se ridice liniştea şi pe acea linişte aşternută adânc în sufletul scuturat de vremuri să se clădească o putere proaspătă, demnă de marea ei iubire şi înţelegere.

Aşezată pe scaunul din curte, cu spatele spre poartă, se ruga în gând pentru bine. Nu cerea mai mult. O mână caldă i-a atins umărul, dragostea pătrunzându-i până în adâncul sufletului micşorat de teamă. S-a cuibărit la pieptul celui care îi era aproape întotdeauna şi, simţindu-i mângâierea, nu şi-a putut stăpâni lacrimile. El i-a ştiut suspinele, teama, nehotărârea şi, strângând-o şi mai tare în braţe, i-a dat siguranţa că nu greşise nicio clipă. Iubirea era miracolul lor, pe care îl împărţeau armonios la doi. Au ştiut atunci că nemurirea stă în mâinile lor împreunate.

Nu avea de ce să se teamă, puterea iubirii e, zi după zi, viaţa sa. 

În vârtejurile timpurilor

 A douăsprezecea parte a acestui an este pe sfârşite. Trag linie şi sunt împlinită: nu a trecut în van. Am învăţat în ultima perioadă una dintre cele mai importante lecţii de viaţă. Viaţa însăşi ne-a încrucişat drumurile cu ale unor oameni extraordinari, dispuşi să ne călăuzească spre dorinţa de a schimba ceva. Dar ca să schimbăm ceva trebuie să începem prin a ne schimba pe noi. Timpul dinaintea noastră se arată a fi scurt; din ce în ce mai scurt. Nu ne permitem să irosim nicio clipă, dar nu grăbindu-ne aflăm răspunsurile pe care le căutăm, ci zăbovind asupra fiecăruia cu răbdare şi făcând abstracţie de trecerea vremii. Dar clipele trec adânc prin noi, nu putem uita aceasta atât de uşor. Să refuzăm indiferenţa.

E mare lucru să fii om, să dai lumină viselor
Şi peste oameni zilnic să presari căldura gândului frumos.
Să ştii că-n zborul clipelor e drum în sus, e drum în jos,
Dar şi-ntr-un gest mărunt, şi-n fapte mari
E mare lucru să fii om.

Cazi, te ridici; uiţi sau eşti uitat,
Printre văi şi munţi doar un drum ţi-e dat.
Mari sau ma mici, cred că- rând pe rând-
Toţi purtăm sub frunţi un acelaşi gând.

Acum simt că sunt pregătită pentru ceea ce ne rezervă timpul.

Post Navigation