My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the category “Poezii”

Sărbătorita zilei: Ana Blandiana

Suficientă mie

Suficientă mie nu mi-am fost niciodată,
Atârnând mereu ca un fruct de o creangă în vânt,
Ca de un arc încordat, o săgeată,
Ca de propria sa etimologie, un cuvânt.

Ce-am însemnat înainte de-a fi fost pe pământ,
Ce sens visat de demult devenit speranţă uitată
Mă străbate sărind peste rând
Şi făcându-şi din mine dovadă

Şi verigă a unui mister amânat,
Ca să continue diferit, însă viu,
Plătind cu dobândă acelaşi păcat

Pe care ţi-l las moştenire târziu,
Ca să-l înţelegi şi să-l porţi mai bogat,
Numai tu, cititor nenăscut, ca un fiu…

Tudor Gheorghe – Târziu

Mi-e frică, Doamne, c-am ajuns
Demult la mijloc şi nu ştiu
Ce-s, întrebare sau răspuns,
Sunt mort sau încă mai sunt viu?

Ciudate sunete m-ating
Şi-mi lasă urme sângerii,
Ninsorile care mă ning
Sunt prea târzii, sunt prea târzii.

Unde-am greşit şi ce cuvânt
De frica mea s-a pribegit?
Şi cărui dor i-am fost mormânt,
Şi cărui soare asfinţit?

Arată-mi calea şi mă duc
Fără privirea cea-napoi,
Dar dă-mi o lacrimă de cuc
Pe-o frunză mică de trifoi.

Să-mi fie candelă de drum,
Să-mi ţie noaptea de urât,
Când mă vor spânzura cu fum
Să-mi cânte-ncet, atât, atât.

Ion Pillat – Sfârşit de toamnă

Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge,
Nu mai visa zadarnic: e prea târziu acum.
Nu vezi ce toamnă tristă? Cu pete mari de sânge
Se iroseşte frunza pornită-n zbor pe drum.
Prin codrul de cărbune pluteşte-al iernii fum.
– Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge.

Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut,
Pe tâmpla din Văratic, din vremuri legendare,
O sfântă-i zugrăvită de un necunoscut.
Icoana tăinuită ce farmec straniu are!
Tăcut o şterge veacul, dar tot mai blândă pare,
Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut.

Pentru seninătate

Din somnul orb de noapte-ntunecoasă,
De unde-au stat departe de frumos,
Se reîntorc livezile acasă,
În rochii înflorite până jos.

E primăvară, iarăşi primăvară!
Pe fiecare margini de făgaş,
Îşi scot strămoşii degetele – afară,
De ghiocei, de crini, de toporaşi…

Se simte iarăşi mirosul câmpiei,
Din nou aruncă soarele pojar.
La cântecul înalt al ciocârliei,
Ies roadele cu capetele-afar’.

Aruncă ziua peste tot cu vrăbii,
În codri cucii iară-au năvălit,
Se bat cu gâtul păsările-n săbii
Şi glasurile-şi dau la ascuţit.

 

Vasile Alecsandri- Gerul

Partea plină a paharului numit bacalaureat: bucuria redescoperirii lui Alecsandri, cu ale sale pasteluri, uitate-n cărţile de română de acum muuulţi ani.

Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jălire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre ziori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.

Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte,
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Pune streşinelor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe feţe de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoţând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin’, îndeamnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!

George Bacovia- Ecou de romanţă

S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit –
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu n-ai venit!

Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus şi câmpu-i veştejit –
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu n-ai venit!

Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit –
Plângând, pe drumuri te-am chemat,
Tu n-ai venit!

Iar mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti –
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!

Prima zăpadă…

…îşi merită colindul ei.

Vreau o sanie şi vreau un cal
Şi-un colind.
Şi pe alba pârtie de deal
S-o întind.
Eu să plec pe-un drum fără sfârşit
Singurel,
Ca un trist, ca un neadormit
Clopoţel.

Norii au un straniu mers, trec şi ning,
Şi se-aude-n Univers: ding, dang, ding!

Să mă fugărească lupi flămânzi
Prin nămeţi.
Să mă uit în ochii lor rotunzi:
„Voi ce vreţi?”.
Din banalul, zilnicul concert
Să mă smulg
Şi în iarna mare să mă pierd
Ca un fulg.

Şi cândva, pe drumul de pe deal,
Coborând,
Să se-ntoarcă o sanie şi-un cal
Şi atât.
Eu să mor şi să mă pierd în cer
Şi să ning
Peste casa mea cu leru-i ler,
Ding, dang, ding!

George Ţărnea- Scrisoare de bun rămas

Ciprian PorumbescuIubito, câtă lume între noi,
Numărători de ploi din doi în doi.
Şi dintr-un ochi de dor necunoscut,
Câte zăpezi pe buze ne-au crescut…
Ascultă-mă şi lasă-mă să strig:
Mi-e frică de-ntuneric şi de frig!
Şi nu mai vreau să stiu pân’ la sfârşit
Cine-a iubit frumos, cine-a greşit,
Cine-a făcut spre noapte primul pas,
Cine-a plecat din joc, cine-a rămas,
Cine şi-a smuls pereţii rând pe rând,
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând,
Cine-a pierdut şi cine-a câştigat,
De toate-nlănţuit sau dezlegat;
Cine-a crezut mai mult în celălalt,
Sub cerul prea străin şi prea înalt.
Când am să uit cum sună glasul tău,
Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rău?
Şi cum să pot sub stele înnopta,
Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?
Numărători de ploi din doi în doi,
Iubito, câtă lume între noi!

George Coşbuc- Lupta vieţii (Gazel)

Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.

E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,

Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.

Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.

Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor.

[Mulţumesc!]

Monica Pillat- O undă de fantasme

Când tot mai multe drumuri
îmi fug de sub picioare,
Mă duc în gând spre mare,
Cu un creion în mână
Şi-ncep să scriu pe ape,
Pe aripi şi pe dune,
Iar semnul nu se şterge
Căci valurile, plaja,
Şi stolurile albe
Sunt umbre pe hârtie.

Corabia ce trece
Acum pe faţa mării
Şi-mi sfâşie privirea
De doruri, e nălucă,
Aşa cum e prezentul
O undă de fantasme.

Ajung pe foaia-ntinsă
La strada care suie
Spre casa cu grădină,
Unde foşnesc castanii,
Şi intru ca o rază
Pe poarta dispărută.
Aceleaşi crengi fac valuri
Pe mările de aer,
Şi văd în ochii tatei
Corabia care pleacă
Spre alte orizonturi.

Post Navigation