My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Noi nu ne mai întoarcem acasă.

Cu privirea curioasă, a străbătut curtea, apoi scările, către etajul unu. A intrat în sala al cărei număr îl aflase cu câteva minute înainte, fără a şti că acolo îşi va petrece cei mai frumoşi patru ani. Temătoare, a deschis uşa; o lumină caldă, blândă, şi parcă involuntar încurajatoare a întâmpinat-o. Nu cunoştea pe nimeni, era un început în cel mai adevărat sens al cuvântului. Era un copil. Magnolia din curte, trandafirii, nucul ce umbrea protector băncuţele, toate i-au fost tovarăşe tăcute pe acel nou drum. A cunoscut oameni extraordinari, a fost îndrumată şi a găsit mereu sprijin în cel care peste ani avea să fie ‘The Captain’. Peste ani, când totul va lua sfârşit.
Patru ani au trecut ca şi cum ai clipi de patru ori. Nu ştia nici când, nici cum a venit vremea să lase în urmă ceea ce parcă abia găsise.
Dar era cum nu se poate mai real: renumitele opt semestre se scurseseră. Privirea iscoditoare dispăruse demult, acele locuri nu mai aveau secrete pentru ea; ochii îi erau acum împăienjeniţi de lacrimi, sufletul apăsat de greul plecării. Al plecării definitive. Paşii o purtau involuntar într-acolo, în fiecare miez de septembrie.

Până acum. Până aici.

Mâine este, într-adevăr, o zi mare. Nu şi pentru noi. După doisprezece ani de emoţii în ajunul începutului de an şcolar, trebuie să ne obişnuim cu ideea că nu vom mai fi niciodată elevi.
Vă lăsăm vouă, celor ce ne călcaţi pe urme, responsabilitatea de a purta cu mândrie statutul de licean, vă lăsăm locul în bancă, ticsit de emoţiile dinaintea testelor şi de atmosfera detaşată din timpul orelor. Vă lăsăm băncile din curte, martore ale atâtor amintiri şi fotografii făcute în grabă, în pauze. Vă lăsăm oamenii pe care i-am îndrăgit; să-i preţuiţi, la rându-vă, pentru că noi nu mai venim. Să îi ajutaţi să treacă peste despărţire, deşi ei, spre deosebire de noi, sunt obişnuiţi cu ea. Vă lăsăm moştenirea noastră, tot ce avem mai scump: veselia, dorinţa de a fi mereu cei mai buni, spiritul de echipă. Să nu ne dezamăgiţi!

Să faceţi din şcoală casa voastră şi din colegi o a doua familie. Nu vă daţi seama încă, dar trăiţi ani nepreţuiţi, nu ştiu nici eu dacă sunt cei mai frumoşi, dar nu îi veţi uita. Clădiţi-vă amintiri minunate şi profitaţi de fiecare clipă, pentru că va veni, cu siguranţă, momentul regretelor, dacă nu o veţi face. Timpul nostru s-a scurs, iar voi aveţi misiunea de a fi mai buni, mai frumoşi, mai talentaţi, mai îngăduitori. Am fi ipocriţi să nu recunoaştem că, deşi încercăm să vă încurajăm şi să vă trimitem în braţele celor ce ne-au fost părinţi şi către poarta casei noastre, încolţeşte în noi dorinţa de a fi în locul vostru măcar încă o dată. O ultimă dată. Să ni se spună şi să conştientizăm că mai avem o singură şansă.

Dar nu. Nu are rost să ne amăgim. Noi nu ne mai întoarcem acasă.

Anunțuri

„Un caminito empinado”

Am încercat să mă abat de la drum: poate a fost un capriciu, poate a fost o speranţă în mai bine sau o idee pe cât de repede încolţită, pe atât de trecătoare. Dar am revenit şi mă simt ca acasă. Sunt momente în care uit că principalul criteriu pentru care am ales această cale a fost credinţa că acesta e destinul meu. Nu tras la sorţi sau printr-o magie descoperit, ci dovedit cu fapte clare, concrete. De câte ori m-am îndepărtat, parcă am auzit aievea chemarea înapoi. De câte ori mi-am spus că în altă parte mi-ar fi mai bine, am simţit că mă păcălesc. Ştiu acum că oriunde aş merge m-aş întreba cum mi-ar fi aici, cum mi-ar fi la Litere. Însă ajunsă aici, nu cred că (sau cel puţin sper că nu) mă va mai interesa cum ar fi fost viaţa mea dacă i-aş fi schimbat cursul acum. Mulţi spun că am ales calea uşoară, că în viaţă nu faci doar ceea ce îţi place, cel puţin nu în vremurile acestea. Dar sunt încercări şi momente în care realizezi că ai o singură viaţă, şi nu câte una pentru fiecare alegere pe care ai putea-o face; şi atunci pui într-o balanţă tot ce e bun şi tot ce e rău şi vezi încotro atârnă mai greu, înspre fericirea ta, sau înspre a face ceea ce li se pare celorlalţi mai bine. Îţi dai seama că ai o singură şansă şi că nu ai voie să regreţi. Pe umeri îţi atârnă o responsabilitate enormă, deci nu are cum să nu îţi fie teamă de viitoare regrete sau reproşuri, dar măcar ştii că ţi le vei face ţie şi nu altora. Se spune că fericirea nu există, dar aceasta nu înseamnă că nu suntem datori să ne facem măcar iluzia că am cunoaşte secretul ei. Iar fericirea mea nu depăşeşte nici cu un pas împlinirea visurilor; dacă cer prea mult, sau dacă cer prea puţin, e totuna, oricum primesc exact cât merit. Ştie Cineva mult mai bine decât mine. Cum spunea recent într-un interviu Ileana Vulpescu, cea mai înţeleaptă rugăciune pe care ea o cunoaşte este „Doamne, dă-mi ce crezi Tu că îmi trebuie, că poate eu nu ştiu ce-Ţi cer.”; aşa merg lucrurile, sunt încredinţată că sunt aici pentru că aşa a trebuit. Nu găsesc motive suficient de puternice pentru a mă împotrivi mersului lucrurilor, deocamdată totul este în favoarea sufletului meu.

Poate mâna destinului ar trebui forţată uneori, poate e prostească această abandonare în voia sorţii. Timpul le va dovedi pe toate; nu ţin să mi se dea dreptate, poate nu o am, dar nădăjduiesc că am puterea de a răzbate pe un drum neferit de obstacole. Poate sunt idealistă, poate refuz să iau în piept realitatea, dar când va veni clipa inevitabilă de a o înfrunta ştiu că voi avea armele necesare pentru a o face. Nu am fost mereu o învingătoare şi cu siguranţă mi-au lipsit ambiţia şi încrâncenarea de a lupta. Dar acest lucru înseamnă că am rezerve serioase de forţe pentru a învinge detaşat în următoarea luptă.
Nu obişnuiesc să fac confesiuni, dar consider că de această dată îmi scriu mie; dacă va fi să uit vreodată care mi-e chemarea, vin aici şi îmi reamintesc. Începutul următoarei luni va aduce cu sine Marele, Temutul, Întâiul Început al vieţii noastre. Îl primesc cu sufletul împăcat şi, cum ar zice o persoană foarte dragă sufletului meu, sunt (aproape, dar va fi şi mai bine) încredinţată că „I’m on my way”.

Return to Cornelia Pillat

E drept că m-am înşelat puţin, aşteptându-mă să regăsesc în cartea de memorii acelaşi stil lăsat în trilogia de corespondenţă a familiei Pillat. A trebuit să trec o mini-probă a timpului şi implicit a parcurgerii primelor capitole, pentru a o descoperi în „Ofrande” pe aceeaşi Nelli Pillat din „Biruinţa unei iubiri”. Pas cu pas, am găsit şi diferenţa: în volumul de corespondenţă aşteptarea răspunsurilor la scrisori accelera ritmul lecturii, prin nerăbdarea cititorului de a vedea ce s-a mai întâmplat; clasic. De această dată, autoarea a decis să încalce orice regulă a ordinii cronologice, apelând la memoria afectivă. Şi aşa ne trezim întorşi în anii ’40 ai secolului trecut, apoi readuşi către anii ’60-’70 şi tot aşa, într-un vârtej ameţitor al amintirilor care se leagă unele de altele nu printr-o înlănţuire a perioadelor, ci a trăirilor autoarei.
Am găsit şi asemănarea; dincolo de detaliul formal, şi anume semnătura Monicăi Pillat la finalul ambelor prefeţe, regăsim în volumul de memorii aceeaşi dragoste mereu crescândă a autoarei pentru Dinu Pillat, acelaşi devotament faţă de părinţi, aceeaşi tandreţe pentru Monica, fiica sa, cu deosebirea că în volumele de corespondenţă confesiunile îi erau făcute, de cele mai multe ori, Piei Pillat, iar de această dată Cornelia Pillat îi oferă cititorului onoarea de a fi beneficiarul direct al mărturisirilor ei. Tulburătoare rămân reîntoarcerile neîncetate, fie cu gândul, fie cu pasul, la Miorcani şi la Văratec; nu întâmplător prima ediţie a volumului de memorii a purtat titlul „Eterna întoarcere”. Întoarcerea, ca unică metodă de vindecare a durerilor unui trecut pe care l-am subestima numindu-l doar „dureros”. Un trecut tragic, echilibrat de puterea de a depăşi orice obstacol prin dragostea nemărginită faţă de familie, dar şi faţă de profesie. Istoria artei a rămas, pe lângă profesie, marea pasiune a Corneliei Pillat, constanta vieţii sale, ceea ce a reuşit să o readucă la suprafaţă după fiecare lovitură cruntă.

Ne întoarcem în altă epocă, fiind greu de crezut că, deşi au trecut doar câteva decenii, scara valorilor a căpătat o cu totul altă turnură şi tot ceea ce era esenţial atunci este călcat nemilos în picioare acum. Întâlnim în paginile cărţilor, şi privim cu nostalgia de a fi pierdut ceva pentru totdeauna, admiraţia pentru mentori, pacea şi liniştea de pe aleile Bucureştilor, respectul de care părem a fi nedemni şi civilizaţia unor ani (nu foarte) demult trecuţi.
O iubire peste care, cum spuneam şi în urma lecturării corespondenţei, nici moartea nu a putut trece, o iubire ce nu s-a putut vindeca nicicum. O nedreptate înfăptuită de destin, care a fost cu greu înţeleasă şi iertată, doar prin prisma unui om profund încrezător în Divinitate. Credinţa, ca singură modalitate de a merge mai departe; retragerea în sine ca armă de apărare şi, în final, scrisul ca formă de purificare.
Se trezeşte în cititor sentimentul absurd că, deşi nu a trăit acele vremuri, le duce dorul. Este probabil doar dorinţa născută în subconştient de a regăsi în prezent acele trăiri profunde cu care acum nu facem decât să ne ruşinăm, pretinzând că sunt demodate, simţindu-ne poate singuri într-o mare de nepăsare. Dar Cornelia, ca şi Pia Pillat, reprezintă un model care nu doar poate fi urmat, ci mai mult de atât, ar fi indicat să fie urmat, pentru a mai putea readuce într-o lume rece, crudă şi gri dramul de bunătate şi de căldură pe care, păşind pragul dintre un secol şi celălalt, dintre un mileniu şi celălalt, l-am pierdut pe nesimţite.

Volumul Ofrande, al Corneliei Pillat, alături de imposibila de uitat trilogie de corespondenţă, reprezintă insuliţa de frumos unde ne putem retrage ori de câte ori simţim că prezentul, cu toate ale lui, ne sufocă.

One more step. On Friday.

So it`s true: there`s nothing more to do.

Se risipeşte, pas cu pas, panica „Marelui Examen”; ei, îţi dai seama deodată că nu-i chiar atât de mare, că trece ca orice alt examen, că a devenit obişnuinţă lipirea colţului negru ş.a.m.d. Când trec două din trei, se simte deja miros de vacanţă. Încerci din răsputeri să ignori diferenţa ca de la cer la pământ între această vacanţă mare şi toate celelalte din viaţa ta de până acum. Încerci să nu îţi aminteşti că va fi o vacanţă asemănătoare drumului iniţiatic parcurs de mezin în basm; dacă el, la final, era capabil de a conduce împărăţia, tu va trebui să îţi iei viaţa în propriile mâini. Poţi?

Şi apare momentul acela în care ai prefera să înveţi o viaţă întreagă pentru bacalaureat, numai să nu pleci. Încolţeşte, încet dar sigur, ideea că, oriunde vei pleca, nu vei mai fi atât de iubit, că te vei simţi, cum ţi s-a spus adesea, mic. Că acolo nu te va mai striga aproape nimeni pe nume, că acolo nu îi va mai păsa nimănui de soarta ta şi că nimeni nu va mai avea răbdare să te întrebe, în scris, pe foaia de examen, dacă ai văzut mulţi proşti la viaţa ta şi acesta este motivul detaşării cu care abordezi problemele. Clipa în care realizezi că orice urmă de detaşare a fost, de fapt, aparentă, că nimic din tot ce-a fost urât nu reuşeşte să acopere ce-a fost bun, că nici măcar atunci când susţineai cu ardoare că vrei să pleci mai repede de-aici, să scapi! nu credeai cu adevărat acest lucru.
Dar mai vine, din partea cealaltă, cu forţe proaspete, gândul că viaţa merge înainte, că nu te poţi opri aici, aşa cum nu te vei putea opri nici peste ani în locurile de care te vei ataşa, alături de oamenii care-ţi vor părea într-un oarecare moment al vieţii tale prezenţe permanente. Şi mai vine credinţa (oarecum prostească, ne încredem orbeşte în ceea ce nu depinde de noi) că totul va fi bine; şi, mai convenabil chiar decât atât, speranţa că aşa va fi. Principiul acela al gândurilor optimiste care au nebănuite forţe de a atrage binele.
Bun, şi totuşi ai cui rămânem noi de vineri încolo? Până în august, zic.

A kind of Pillat mood: fugit irreparabile tempus.

În derivă

„De la cât avem oră marţi, domnule diriginte?”
„Nu mai avem, gata. S-a terminat, Cipriana.”

Momentul crunt în care adevărul vine ca un tăvălug peste tine, făcându-ţi imposibilă încercarea de a-l ignora, de a-i amâna realitatea. Acum, când toţi se simt liberi să plece, unii ar da orice să se mai poată întoarce.

Sala 18 a fost corabia noastră. Am plutit, timp de patru ani, pe oceanul unei copilării târzii. La cârmă, am avut parte de cel mai indulgent căpitan, care ne-a dus încotro ne-am dorit, care ne-a ascultat mereu şi ne-a înţeles. Am învăţat cu drag pentru examene, ştiind că dacă dăm greş aventura noastră s-ar putea încheia cu întoarcerea la mal, iar noi ne doream o eternă călătorie. Am trecut şi prin furtuni, dar am rămas uniţi, nelăsând furia destinului să se interpună între noi, să ne despartă, uitând pentru o clipă de trecerea cruntă a timpului, care nu iartă. Se strigă îmbarcarea pentru altă generaţie, noi trebuie să părăsim nava. Ni se aruncă, din timp în timp, câte un colac de salvare. Refuz să îl primesc; ori la suprafaţa oceanului, ori în adâncul său pare a fi acelaşi lucru acum, când trebuie să lăsăm totul în urmă. Am învăţat să fim puternici, să nu doară despărţirea. Dar este ca şi cum ai învăţa să înoţi pe uscat şi, odată ajuns în apă, descoperi că teoria îţi este nefolositoare şi te scufunzi. Am fost pregătiţi pentru marea despărţire şi totuşi acum, când i-a venit clipa, realizăm că nu suntem gata să plecăm. Nu suntem gata să lăsăm în urmă un căpitan trist, care să ducă dorul primului echipaj pe care l-a pregătit, nu suntem capabili să lăsăm în urmă drumul pe care l-am străbătut ani de-a rândul, pe care îl cunoaştem şi cu ochii închişi. Sunt legată de voi ca de o familie, nu am crescut suficient cât să înaintez singură. Mi-aţi fost prieteni, colegi, fraţi, am regăsit în omul minunat ce ni s-a prezentat ca diriginte în septembrie 2008 cel mai înţelegător părinte, cel mai iscusit căpitan, care ne-a ferit de stânci ascuţite, dar care nu a mai reuşit să ne aducă înapoi la mal, pentru că am sărit cu toţii peste bord, în apele învolburate, refuzând să acceptăm finalul.

Vă mulţumesc tuturor, deşi nu ştiu cum să o fac. Chiar şi pentru mine, pentru cea care v-a obişnuit să nu tacă aproape niciodată, cuvintele sunt acum sărace. Nu mi le găsesc, nu ştiu ce aş putea să vă spun, pentru că nu m-am aşteptat să treacă atât de repede ultimele luni şi nu sunt gata de plecare. Nu mă pot încă desprinde de lângă voi. Ne va uni Marele Examen de la sfârşitul sfârşitului. Până atunci, trebuie să ne adunăm forţele întregi pentru a înota către mal, unde ne aşteaptă probele ce le avem de dat. Nu avem altă cale; ca recunoştinţă pentru cei ce ne-au îndrumat în ultimii ani, trebuie să luptăm în continuare, chiar şi când simţim că doar pustiul ne înconjoară. Vă iubesc pe toţi de parcă v-aş cunoaşte nu de patru ani, nu de o viaţă, ci din timpuri imemoriale.
Nu în ultimul rând, mulţumesc, Căpitane!

Acum, plutim în derivă. Rămas bun, echipaj!

„Ne vedem peste 10 ani.”
„Cu sufletul, vom rămâne mereu aici.”

C’est fini

„A fost frumos odată, prea frumos…”

Ne-a ajuns din urmă timpul despărţirii. Iată-ne aici, la linia de start, luându-ne în mâini propriile destine. Sperăm cu toţii la succes, la bucurii, la ani la fel de frumoşi precum cei patru petrecuţi împreună. Dar în adâncurile inimilor ştim bine că liniştea şi fericirea din anii de liceu nu le vom regăsi nicăieri. Cu doruri, cu lacrimi, uneori conştienţi, alteori mai puţin conştienţi de ceea ce urmează, de finalul inevitabil ivit parcă din nicăieri, ne luăm „La revedere!”.
Nu am avut timp să realizăm că a fost ultima oară când ne-am ridicat din banca noastră, că a fost ultima oară când am închis uşa sălii 18 în calitate de liceeni, că am avut ultimele ore de istorie, de engleză, de filosofie… Sfârşitul a fost dilatat, împrăştiat, insesizabil, sădit adânc în noi şi totuşi nerăsărit încă.

Am împărtăşit emoţiile primelor examene, bucuria victoriilor, am râs, am plâns, ne-am sprijinit unii pe ceilalţi; tragem linie şi păstrăm în amintire numai momentele bune. Păstrăm în amintire ultimii ani în care ni s-a dat şansa de a mai fi copii. De acum înainte, totul depinde numai de noi, de deciziile noastre. Nu ne este permis să dăm greş, este în joc o viaţă întreagă.

Drum bun, dragii mei!

Los mayores secretos de la vida

„Si no aprendes a ser feliz con lo que tienes ahora, nunca lograrás serlo.”

„Si quieres ser feliz, debe sentir el deseo de servir.”

„La felicidad consiste en ser feliz con lo que se tiene y no con lo que se puede tener.”

„El camino más corto entre dos puntos es el que te lleva más feliz.”

„Si alguna vez amaste y no te amaron, si fingieron quererte y te engañaron, perdona al corazón que te engañó por lo feliz que con mentir te hicieron!”

„No importa cuanta gente te diga que vas por el camino equivocado, debes hacer lo mejor para ti, porque a fin de cuentas si al final eres feliz o no tanto, fué por tu decisión.”

„Cuando estas muy triste es cuando debes llorar; cuando estas muy feliz es cuando debes disfrutar. Pero mientras tengas vida debes sonreir, siempre.”

„La felicidad no existe, sin embargo un día dejas de ser feliz.”

Se străduieşte. Ţine cu dinţii de ceea ce, în aparenţă, este fericirea. Dar pentru cât timp păcăleala aceasta va mai ţine loc de realitate?
Îi este dor uneori de valurile de trăiri de altădată; acum viaţa îi este o linie ameţitor de dreaptă, de calmă, de albă. Are o casă unde se întoarce şi o familie despre care nu ştie pentru câtă vreme o va mai aştepta. A încetat să creadă în valori, în permanenţa sentimentelor.

Când simţi că nu mai ai nimic, ce îţi mai rămâne?

***

Nu mai există nicio cale, totul este ascuns. Paşii îşi caută agitaţi şi zadarnic drumul; destinul este aşezat pe făgaşul său şi nu mai poate face nimic pentru a-l împiedica. Ştie prea bine că totul s-a terminat, pentru că numai printr-un final poate ajunge la un nou început. Şi totuşi, schimbările au fost mereu ceea ce-a urât mai cu foc în viaţă, dar acesta nu a fost un motiv suficient pentru a le putea ocoli. Veneau din faţă, cu viteza timpului neiertător, o loveau din plin, lăsând-o la pământ, să îşi revină singură, să îşi refacă forţele necesare pentru o nouă lovitură ce avea să vină cât de curând.

O singură dorinţă îi macină sufletul, aceea de a fi fericită. Cu naivitate, îşi spunea mereu că îi va fi îndeplinită, pentru că este o dorinţă, una singură, dar nu ştia ea oare că îşi doreşte imposibilul? Cu ce drept? Au trecut ani în care avea încredere, avea credinţă; în frumos, în oameni, în bunătatea lor şi în dăinuirea peste timp. Toate, rând pe rând, au dezamăgit-o, au făcut din ea o ruină a ceea ce a fost odată. Au făcut-o să se întrebe cine este cu adevărat şi, cu răutate, i-au ascuns toate răspunsurile. Au făcut-o să se caute deznădăjduită pe sine, furându-i orice posibilitate de a se găsi. Se învinovăţeşte pentru greşelile tuturor şi nu pentru ale ei, pentru că nu şi le mai cunoaşte. Priveşte lumea din afară, cu acelaşi zâmbet amar întipărit pe chip, cu aceeaşi umbră de îndoială, cu acea blestemată superioritate pe care i-a dat-o gândul că nu toţi au trecut, ca dânsa, prin experienţa pierderii a tot ceea ce credea că este. Nu ştia nimic despre viaţă, şi totuşi nu mai tresărea când primea veşti. Nu mai tresărea când îi întâlnea întâmplător pe stradă pe oamenii pe care cândva îi iubise enorm. Pentru că au părăsit-o cu toţii şi nu mai meritau nimic, pentru că au asistat nepăsători la atâtea zbateri, la atâtea lacrimi şi la atâtea dureri. Li se plătea totul cu aceeaşi monedă, nu mai avea un obraz pe care să îl întoarcă, fusese lovită până în adânc, umilită, trântită la pământ şi lăsată în praful drumului, în bătaie de joc. Dar în sinea ei se ridica tot mai sus şi îi privea pe toţi cu tristeţe, însă şi cu mulţumire. Fără dânşii, fără cruzimea lor, nu ar fi crescut niciodată. Au învăţat-o ce este viaţa, cum să o ia în piept. Sunt momente când cedează, dar puteri nebănuite o mână de la spate şi îşi continuă drumul. Timpul nu iartă, nu se întoarce şi nu oferă alternative. Doar înainte.

Astăzi, îi este greu să se mai ridice. Nu mai ştie în ce să creadă, nu mai ştie în cine să creadă, nu găseşte nicăieri sprijinul pe care în gând îşi spunea clipă de clipă că îl are asigurat. Astăzi este pierdută şi nu mai găseşte în sine puterea de a se ridica.
Ea, cea obişnuită să reînvie odată cu primăvara.

Ninsoare de april

Ca şi cum timpul ar putea fi dat înapoi.

Pentru seninătate

Din somnul orb de noapte-ntunecoasă,
De unde-au stat departe de frumos,
Se reîntorc livezile acasă,
În rochii înflorite până jos.

E primăvară, iarăşi primăvară!
Pe fiecare margini de făgaş,
Îşi scot strămoşii degetele – afară,
De ghiocei, de crini, de toporaşi…

Se simte iarăşi mirosul câmpiei,
Din nou aruncă soarele pojar.
La cântecul înalt al ciocârliei,
Ies roadele cu capetele-afar’.

Aruncă ziua peste tot cu vrăbii,
În codri cucii iară-au năvălit,
Se bat cu gâtul păsările-n săbii
Şi glasurile-şi dau la ascuţit.

 

Post Navigation