My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the tag “Omar cel orb Daniela Zeca”

Omar cel orb

414147_416202235117920_1642692524_o

Motto: „Mamă, secretul comorii e drumul, nu ştii?”

Succeselor răsunătoare ale primelor două romane ale Trilogiei Orientale scrise de Daniela Zeca, Istoria romanţată a unui safari şi Demonii vântului, le urmează Omar cel orb, menit să încheie – cu acelaşi succes, judecând după poziţia fruntaşă din topuri – acest ciclu. Apărut în octombrie 2012 la Editura Polirom, în colecţia Ego. Proză, romanul frapează printr-un paradox, şi anume acela dintre concentraţia de informaţii şi de detalii şi golul pe care îl resimţim, totuşi, la final, având impresia că ştim mult prea puţine lucruri despre Omar.

Viaţa lui Omar este un şir de despărţiri şi decepţii, iar aparentele escapade fericite – zadarnică încercare de a se adapta. Despărţirea de locul natal, de mamă, de prietenul său Shams, mai apoi de ţară, de soţie, de copil, şi în final despărţirea de lumină – dar nu şi de cunoaştere! În plan profund, despărţirea de religie şi de cultura sa, pe care, fără a se dezice de ele, nu avea să le mai regăsească vreodată la fel ca acolo, ca în leagănul copilăriei şi al tinereţii sale. Dacă în Demonii vântului poveştile de dragoste păreau pretexte care îi permiteau autoarei să îşi trimită cititorii, pe căi ocolite, la esenţa romanului, de această dată însuşi Omar este esenţa. Avem de-a face, de altfel, cu singurul roman din trilogie al cărui titlu este constituit de numele personajului, alăturat însuşirii care îl defineşte, anticipând faptul că acesta va fi axa întregii poveşti. Omar orbeşte, într-adevăr, însă el este orb înainte de acest moment; a nu mai vedea înseamnă, pentru el, a vedea cu adevărat.
Dacă nu ar fi fost „cel orb”, Omar ar fi putut fi cel care caută mereu să evadeze. În tablourile în care intră, însoţit de pisica neagră Eleonor, care în afara acestor călătorii se dezice de complicitatea lor şi îl sfidează, sau în labirintul pe care el însuşi l-a construit în urma unei revelaţii, labirint în care avea să se rătăcească oarecum cu bună ştiinţă, în încercarea disperată de a se ascunde şi totodată de a se regăsi, într-un moment de răscruce. Evadează în sine, fiindu-i imposibil să se adapteze, în pofida legăturii speciale pe care a avut-o din prima clipă cu Godun, gazda sa din ţara în care este exilat, dar şi a poveştii pe care o trăieşte cu Veterinara, poveste marcată de gelozie, scindată şi stând sub semnul unui trecut pe care Omar nu poate evita să îl poarte cu sine. „La lumină, în plină zi, se gândea la Veterinara, dar noaptea o visa pe Ghazal”. Ghazal, soţia lui Omar, o şiită a cărei dorinţă de a lupta pentru drepturile femeilor în societatea în care trăia nu îi va fi iertată, ci scump plătită, pare a fi singura lui iubire adevărată. I-a dăruit un copil, pe Armin Caryan, de care el s-a înstrăinat încet, dar sigur odată cu plecarea în Europa de Est, băiatul reproşându-i că banii trimişi, ca semn de grijă şi totodată ca veste că e bine, că trăieşte, nu îi erau de ajuns. Orice încercare a lui Omar de a se mai apropia de Armin a fost inutilă, nici măcar suferinţa pentru pierderea lui Ghazal nemaireuşind să îi unească. Oricum, Omar aparţinea altei lumi, chiar dacă nu pe de-a-ntregul, ci înjumătăţit de permanentele-i zbateri interioare şi de gândul lăsat în trecut.

Se creează, pas cu pas, o simetrie între cele două drumuri despărţite la răspântie, al lui Omar şi al soţiei sale, Ghazal. Fiecare dintre ei îşi găseşte refugiul în braţe străine, deşi, spre deosebire de Omar, care era cel plecat, Ghazal, în calitatea sa de cea rămasă, a aşteptat multă vreme întoarcerea celui pe care l-a iubit: „Punea mâna în foc că şi astăzi, după ce, oficial, toţi se lămuriseră că fugise, Ghazal îl aştepta ca o sfântă. Şi? Cât o să-l mai aştepte?”. Nu tot timpul, aşa cum se încredea Omar. Peste ani, Armin avea să refuze să îi confirme tatălui zvonurile despre mama sa: deşi fapte vehiculate şi cunoscute în Teheran, ele ajunseseră la urechile lui Omar ca ecouri slabe şi îi era extrem de dificil să le dea crezare.
Veterinara este o obsesie mai mult decât o iubire. Îi aşteaptă cu înfrigurare reîntoarcerile şi este disperat să afle ce se întâmplă cu ea în timpul în care nu sunt împreună. Fără a avea vreun motiv întemeiat sau vreun drept asupra ei, devine bănuitor şi crede, pe rând, că fiecare bărbat din anturajul lor i-a fost sau îi este amant.

Întocmai ca turiştii în labirintul de iederă, Omar este un rătăcit. Odată ajuns în Tabriz, îşi amintea de Yazd ca de acasă, ca de locul din care nu şi-ar fi dorit vreodată să plece: „Lui Omar, Nordul i se părea altă ţară. Nu voia să trăiască printre azeri. Dacă ar fi fost după gândul lui, nu ar fi plecat nicăieri în afara Yazd-ului, unde se născuse”. Plecat din Tabriz, însă, aceasta devenise casa lui şi Europa de Est luase locul Tabrizului de alătdată, din vremurile când îşi lăsase Yazd-ul natal.
Cu un pas în urmă, către Yazd şi mama sa, şi cu un pas înainte, către Tabriz şi tatăl pe care a fost nevoit să îl urmeze, deşi nu aproba în vreun fel dezicerea acestuia de religia zoroastriană, Omar a fost predestinat unei rupturi perpetue între ceea ce sufletul său ar fi dorit să aleagă şi ceea ce a trebuit să facă. Peste un timp, Tabrizul avea să fie pasul în urmă, în care îşi lăsa soţia şi copilul, iar Europa de Est pasul făcut, lipsit de voinţă, înainte, cu toate încercările adiacente de a păstra aparenţele unui arab perfect adaptat; pentru europeni nu conta că era persan, că era zartosht, ei oricum nu înţelegeau. Sufletul lui Omar rămăsese în trecut, în altă ţară şi la alţi oameni, oricât ar fi încercat el să se amăgească, recunoscător fiind pentru prietenia lui Godun şi pentru tot binele pe care acesta i l-a făcut.

Intenţia autoarei este – clar, a şi spus-o în numeroase interviuri – aceea de a surprinde, printr-un personaj eliptic, psihologia exilatului. Cu toate acestea, am putea spune că exilul lui Omar este şi un soi de strategie a Danielei Zeca: pentru a putea îngloba în naraţiune toate detaliile de ordin cultural şi religios ce privesc Iranul şi, mai cu seamă, zoroastrismul, l-a „fugărit” pe Omar de acasă. A reuşit astfel să îl facă să îşi amintească tot ce era esenţial despre credinţa lui, despre familie, despre ţara pe care a părăsit-o. Fiind acasă, ar fi avut două soluţii, fie să preţuiască la timp ceea ce avea, fie – inconştient – să treacă pur şi simplu prin viaţă. Odată plecat, însă, lucrurile se schimbă, sunt privite dintr-o cu totul altă lumină: ceea ce ar fi fost viaţa lui cotidiană devine brusc idealul spre care tinde, ceea ce a fost autentic în trecutul său. Aşadar, evenimentele din Iran pe care şi le aminteşte sunt însoţite de o multitudine de detalii cărora cel mai probabil nu le-ar fi dat aceeaşi importanţă dacă nu ar fi fost exilat şi atunci autoarea, al cărei scop principal – în pofida unei documentări riguroase – nu este acela de a descrie cultura şi civilizaţia din care provine personajul, alege să strecoare aceste date în evocările acestuia. Deşi naraţiunea este realizată la persoana a treia şi nu avem de-a face cu un monolog interior, totul este atât de bine pus la punct încât avem impresia că însuşi personajul i-a dictat scriitoarei ce să spună despre el şi ce ascunzişuri să dezvăluie, lăsând însă mare parte din secrete nedescoperite.

O carte care ne surprinde încă dinainte să ajungem la finalul primei pagini prin încărcătura aproape paradoxal lirică a prozei, un lirism încântător care te loveşte precum temperaturile Iranului; cum acest ţinut este de neconceput fără tipicele-i „52 de grade la sol”, cum spune autoarea în cuvântul înainte, aşa nici romanul nu poate fi imaginat fără metaforele concentrate, atât de bine înglobate în naraţiune. Ca structură compoziţională, Daniela Zeca a păstrat capitolele scurte, captivante şi – fără a le numerota – ne ţine cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină. Versetele din Avesta (cartea sacră a zoroastrienilor) şi numele localităţilor apar în calea cititorului ca frânghii de care se mai poate prinde pentru a se agăţa de realitate atunci când este atât de captivat de vârtejul ficţiunii încât simte că merge pe o cărare abruptă, coborând fără posibilitatea de a se opri. Destinaţia nu este deloc de neglijat.
Către final, ţesătura destinului lui Omar se mai răreşte, lăsând loc unei poveşti mai dilatate a lui Ghazal, despre care pe parcursul romanului se pomenea trecător. Până la ultimele rânduri avem impresia că protagonistul nu se va mai întoarce, ci – dispărut în mod misterios, aşa cum a făcut-o de mai multe ori, fie în tablouri, fie în propriul lui trecut – ne va face să revenim la ultima pagină scrisă despre el, ca să îi aflăm sfârşitul. Fals. Cheia se regăseşte în ultima frază, care ne întoarce la prima pagină, făcându-ne să înţelegem. Şi am putea-o lua de la capăt cu lectura, fără regrete.

Omar cel orb este o carte uluitoare, a cărei esenţă, misterioasă şi cochetă, se dezvăluie abia la a doua lectură: ajungem la finalul romanului şi ni se face dor să îl luăm de la capăt, simţind că nu sunt de ajuns paginile parcurse pentru fascinaţia regăsită în proza Danielei Zeca.

(Alecart, nr. 9/ decembrie 2012)

Post Navigation