My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Octombrie, 2011”

Privind în urmă

„Aşa e viaţa. Nu se poate să ne bucurăm de toate.”

A urmat clipa în care aveam să realizez, o dată pentru totdeauna, că nimic nu va mai putea fi la fel. Trebuia să-i smulgem timpului clipele, să furăm de la locuri ferestre mici de libertate, prin care să ne strecurăm câte o vorbă bună, câte un cuvânt cald, câte un sfat. Răspunsul venea la minute bune după ce era rostită întrebarea, pentru că vârtejul oamenilor ne lua după el, împiedicându-ne de la a avea o discuţie normală. Nu aşa suntem noi, nu astfel obişnuiau să ne fie întrevederile.
A urmat clipa în care mi-am dat seama că, odată despărţiţi, oamenii nutresc zadarnic speranţa de a mai putea relua totul de acolo de unde au lăsat. Aveam un gust amar, pe care nu mi l-a putut alunga nici măcar optimismul debordant din ultima perioadă, era momentul în care eram scârbită de neputinţa de a ne mai întoarce, de neputinţa de a rămâne neschimbaţi măcar două secunde consecutive. Mă săturasem până la refuz de toate oscilaţiile vremii, ale personalităţii noastre, ale contextului, nu găseam nicio fărâmă de statornicie de care să mă fi putut agăţa.
Ne priveam, eram la fel ca atunci când ne-am spus la revedere, dar nu mai puteam face nimic altceva decât să ne întrebăm ce am făcut în tot acest răstimp şi să ne urăm, la final, o zi bună. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum nici nu ne-am fi revăzut; sau, dimpotrivă, ca şi cum am fi ştiut dintotdeauna că ne vom reîntâlni şi am respectat o convenţie tacită de a ne comporta exagerat de firesc. Aproape nefiresc de firesc. Credeam că m-ar face fericită reuşita de a rupe din timp o bucată ceva mai considerabilă. Dar nu, greşisem. Ne clădim viaţa din rupturi şi reîntâlniri, deşi ştim că legătura, astfel slăbită, va ceda mai devreme sau mai târziu.

A urmat clipa în care m-am trezit la realitate şi, deodată, am deschis ochii şi mi-am văzut oamenii din jur. Mi-am simţit, ca pe o piatră de moară ce-mi atârna de gât, imposibilitatea de a mă rupe din cercul lor, în care eram constrânsă a-mi petrece existenţa aceasta (pe care, să fim oneşti, nu prea ne permitem să o irosim oricum), imposibilitatea de a mă lega de înalturi, de oamenii din acea sferă desprinsă de lumea obişnuită. De oamenii speciali, de oamenii minunaţi. Sunt atât de puţini în preajma mea şi sunt tocmai cei cu care reuşesc să mă văd pe fugă, cei pe care i-am iubit enorm şi pe care trebuie acum să mă mulţumesc să îi salut în treacăt şi să-i întreb dacă sunt bine, aşa cum ştiam cândva că sunt din simpla întâlnire a privirilor.
A trebuit să mă dezvăţ de a-i cunoaşte, de a le intui atât de bine gesturile, cuvintele şi gândurile, până la asumare. A trebuit să mă dezobişnuiesc de la a spune că-mi sunt aproape, a trebuit să mă despart de dânşii, de fiecare, pe rând, spunându-mi de fiecare dată, ca banda unei casete stricate, că nu-i nimic, ne vom mai vedea. Nu. E o iluzie prostească. Degeaba ne vom mai revedea. Sunt momente în viaţă şi sunt oameni cu care nu ajunge să te reîntâlneşti. Sunt momentele pe care nu le-ai dori terminate şi sunt oamenii pe care i-ai vrea aproape mereu. Am considerat întotdeauna că, în viaţă, cel mai important este să nu avem regrete. De aceea scriu; pentru că, regretând ceva ce nu am făcut, ce nu am dorit, dar s-a întâmplat de la sine, nu am nicio altă putere.

Astăzi, când văd că speranţele toate se transformă în iluzii, când văd că timpul, deloc generos, picură între noi momentele în care ne e dat să fim alături,  mă întorc către ei, către toţi oamenii minunaţi pe care am avut marea onoare de a-i cunoaşte şi, depăşind durerea de a nu-i putea avea lângă mine aşa cum mi-aş dori, ca maeştri, le mărturisesc dragostea mea nemărginită şi recunoştinţa. Sufletul meu va fi gara ce-i va aştepta, primitoare, ori de câte ori trenul vieţii va îngădui staţionarea.

Spre final. Apoi, de la început.

„Să scrii şi tu povestea ta, aşa cum ştii şi cum vei vrea, dar nu uita că fiecare pas al tău va fi un rând din ea.”

Nu mi-aş fi imaginat niciodată că timpul poate să treacă atât de repede. Ca o ultimă rocadă prin locurile copilăriei, ale adolescenţei, ale atâtor paşi repetaţi şi aşezaţi în urma lăsată adânc de drumul de-atâtea ori străbătut, vremea se împuţinează, fiecare zi fiind ultima. Este ultima zi de septembrie alături de voi. La anul pe vremea asta…
Teama se strecoară perfidă printre noi; necunoscutul ne priveşte de după colţuri, şoptindu-ne să ne bucurăm cât mai putem de locurile atât de familiare, din care ne va smulge în curând, pe neaşteptate. Fiecare frunză căzută bate gongul de final; cine ştie peste câte toamne ne vom întoarce, să privim frunzele, ca nişte aripi aurii frânte, desprinzându-se din teiul din faţa ferestrei sau din nucul de la poartă, sau din via bunicilor. Mi-aş refuza plecarea, dar ştiu că ar însemna să-i fiu potrivnică destinului ce mi s-a pregătit, pentru că deşi ani de zile aici a fost acasă, nu aparţin decât cu amintirile acestor locuri. Ştiu, privirea trebuie aţintită către zări.

Viaţa ne va lua în vârtejurile ei, din care nu ştiu dacă vom mai scăpa vreodată. Când am crescut atât de mult, când a venit timpul să ne purtăm paşii, singuri, spre depărtări? În urmă am adunat clipe bune, succese, dezamăgiri, păstrăm în suflet amprenta oamenilor minunaţi, ascundem rănile, plecăm la drum însoţiţi de mănunchiul de vorbe bune. Din tot ce-a fost, puţin a mai rămas. Stiloul ne este pus în mâini şi învăţăm să ne scriem singuri soarta, depinde doar de noi dacă vom învinge sau nu, dacă scrisul ne va fi tremurat sau de vom avea o grafie impecabilă. Am ajuns în momentul marilor decizii, pe care cu sufletul şi voinţa întreagă l-am amânat atât. Suntem prinşi într-unul dintre colţurile vieţii şi nu vom avea scăpare până când nu-i vom oferi răspunsul izbăvitor.
Doar timpul, cu ale lui mistere, cu trecerea lui atât de întortocheată, uneori mai alertă, alteori mai lentă, ne va arăta drumul. Ne va arăta drumurile. Ne va pune în faţa bifurcaţiilor şi ne va împinge, alege tu! Ieri eram copii; astăzi, deodată, trebuie să facem pasul hotărâtor şi să ştim dacă drumul este cel bun şi drept. Punem în balanţă şi ne întrebăm cu ce preţ am plăti o greşeală. Ar atârna atât de greu încât ar fi poate imposibil de răscumpărat. A venit clipa când, mai mult decât oricând, ne amintim că avem o singură viaţă şi că, deşi căile pe care-am dori să pornim sunt numeroase, doar pe una singură ne vom putea purta bucuriile şi amarurile.
Cu speranţa că lumina se va arăta la capătul tunelului ce pare interminabil, închidem ochii şi sărim. La risc, aşa cum numai tinereţea ştie, nădăjduind că nu ne vom spulbera în cădere, ci se vor găsi aripile care să ne înalţe. Pornim singuri în viaţă. Secundele ticăie, ticăie şi ne apropie de sfârşit. Cei mai frumoşi ani sunt în urmă. Pe următorii va trebui să ni-i facem aşa cum ni-i dorim prin forţe proprii. Le mai rămânem copii doar părinţilor, nu vom mai fi niciodată cei mici. Vremea ne-a trecut şi ne trece în fiecare minut. Copilăria, parcă luată de vânt, ca nisipul de pe ţărmuri, ni se risipeşte-n urmă. Cu un zâmbet amar, acceptăm, ca de fiecare dată, ce ne este dat. Încetăm să mai înotăm contra curentului; îi ţinem piept şi atât.

De regrete nu este loc. Plânsul este zadarnic. Teama ne macină sufletele. Nu ne rămâne decât să ne aruncăm în torentul necruţător cu credinţa că va fi mai blând cu noi.
Ne scapă vârstele printre degete, oricât de strâns ne-am ţine pumnii.

George Ţărnea- Scrisoare de bun rămas

Ciprian PorumbescuIubito, câtă lume între noi,
Numărători de ploi din doi în doi.
Şi dintr-un ochi de dor necunoscut,
Câte zăpezi pe buze ne-au crescut…
Ascultă-mă şi lasă-mă să strig:
Mi-e frică de-ntuneric şi de frig!
Şi nu mai vreau să stiu pân’ la sfârşit
Cine-a iubit frumos, cine-a greşit,
Cine-a făcut spre noapte primul pas,
Cine-a plecat din joc, cine-a rămas,
Cine şi-a smuls pereţii rând pe rând,
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând,
Cine-a pierdut şi cine-a câştigat,
De toate-nlănţuit sau dezlegat;
Cine-a crezut mai mult în celălalt,
Sub cerul prea străin şi prea înalt.
Când am să uit cum sună glasul tău,
Decât tăcerea, ce-mi va fi mai rău?
Şi cum să pot sub stele înnopta,
Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?
Numărători de ploi din doi în doi,
Iubito, câtă lume între noi!

Post Navigation