My life, my love

"Ca să nu-ndrăgeşti nimică, tu rămâi la toate rece."

Archive for the month “Noiembrie, 2011”

Pas în urmă.

„Cum pleacă soarele-n amurg, dar se întoarce în zori iarăşi.”

Au trecut ani mulţi, zile şi mai multe, clipe nenumărate, s-au desfăşurat înaintea mea unele dintre cele mai frumoase amintiri şi totuşi, cu gândul, nu am putut pleca niciodată de acolo. De acolo, de lângă oamenii care mi-au fost atât de dragi şi pe care a trebuit să îi las, fără pic de îngăduinţă din partea sorţii, în urmă. De acolo, din curtea în care, cu braţele pline de flori, cu mersul mărunt şi emoţiile apăsându-mi greu pieptul, am păşit pentru prima oară când aveam doar şapte ani. Nu mi-a fost mereu uşor, nu mi-a fost mereu plăcut, dar am avut în preajmă oameni care m-au ţinut de mână, pregătiţi să mă ridice la suprafaţă ori de câte ori eram pe punctul de a ceda.

Au trecut ani buni de când paşii mei se îndreaptă către altă curte, către alte porţi, către ferestrele altei şcoli, dar gândul se întoarce mereu la ei. Cu sufletul, am rămas în leagănul copilăriei, refuzând cruzimea cu care timpul m-a smuls de acolo mult prea repede, mult prea nepregătită pentru o asemenea despărţire. Jumătate din mine a rămas lângă dânşii, şi este suficientă o oră petrecută în preajma lor pentru ca apoi să fiu fericită la gândul că şi a doua zi voi merge într-acolo. Dar e o minciună. Acolo, cu adevărat şi pentru totdeauna, nu mă voi mai întoarce niciodată; nu mai sunt a lor; suntem cu toţii la o clipă depărtare de a fi uitaţi, alţii ne-au călcat pe urme şi şi-au găsit locul în sufletele profesorilor despre care am avut impresia – total greşită – că niciodată nu ne vor putea înlocui, cărora credeam că le-am fost speciali.

Nimic nu ne mai leagă de locurile începuturilor noastre, de băncile în care am fost şlefuiţi, poate doar voinţa fără temei, de neînţeles, de a ne reîntoarce iar şi iar. Până când? Nu îmi iert slăbiciunea; dar cât timp voi mai avea la cine să mă întorc, o voi face cu drag, cu bucurie. Prin oricâte clase ne-am perinda, oricâţi oameni mari şi buni am avea în faţă, la catedre, gândul va fi mereu la chipurile primilor profesori. Repet greşeala de a vorbi despre noi. Dar, pe nesimţite, am rămas doar eu; întorc privirea de jur împrejur, dar nu zăresc niciun chip cunoscut, întind mâna, să vă iau cu mine spre trecut, însă niciunul nu vine. Sunt singura care a rămas în urmă, sunt singura a cărei amintire nu poate să se desprindă de acolo, din prima noastră şcoală, de lângă primii noştri dascăli. Voi, cu toţii, ridicaţi frunţile şi scrutaţi, cu privirea senină, viitorul. Eu ştiu însă că, oriunde m-aş afla, mă va-nsoţi dorul de ei. Sunt puţini oameni de care, orice ar fi hotărât viaţa, nu m-am putut despărţi. Pentru că i-am iubit, pentru că mi-au fost părinţi şi pentru că, dacă m-aş dezice de dânşii, nu ştiu cui aş mai aparţine. Eu ştiu că lor le datorez ceea ce sunt; nu singură am ajuns până aici.

Am vorbit la plural şi despre ei. Dar am o singură imagine în minte; aceea a maestrului. Îi mulţumesc astăzi pentru tot, pentru grija pe care mi-a purtat-o, pentru susţinerea necondiţionată, pentru răbdarea pe care a avut-o şi pentru bucuria cu care m-a aşteptat ori de câte ori m-am întors acolo unde pentru mine, timp de câţiva ani, a însemnat acasă, a doua casă. Cu lacrimi în ochi şi cu dorinţa de a-i putea călca măcar pe jumătate dintre urme cândva, peste ani. Cu dorinţa de a mă putea face şi eu atât de iubită. Tot cândva, peste ani.

Suntem ai vieţii

„Nemaiavând ce urme să lăsăm, prea fericiţi nu suntem, dar visăm.”

Nemărginirea zărilor şi îndemnul blând al razelor de soare ne însoţeau drumul pe cărările toamnei. Am trecut prin ploi, prin vârtejuri de frunze, de culori şi de cuvinte, şi iată-ne acum, dincolo de mijlocul drumului; cu seninătatea împlinindu-ne frunţile, privim înapoi şi ne inundă bucuria de a fi parcurs cu bine atâtea zile, fiecare cât o viaţă.

Ne năşteam în fiecare dimineaţă. Deschideam larg ochii către bucuriile vieţii şi ni se părea că este primăvară iar şi iar. Dar mirosul frunzelor veştede şi melodia aripilor în zbor ne aduceau toamna prin ferestre, odată cu lumina rozalie ce se ivea timidă dinspre est. Răsăream în acelaşi timp cu discul soarelui şi luminam copilării succesive până la mijlocul zilei, când anii cei frumoşi ai tinereţii ne copleşeau cu trecerea atât de rapidă a clipelor, a vârstelor. Nu ştiam, sau nu voiam să ştim că vine înserarea. Soarele nu dogorea, dar îi vedeam căldura în auriul frunzelor ce se lăsau, obosite, pe braţele vântului, desprinzându-se tot mai des, tot mai des, de crengile rămase pustii.
După-amiezile, când îmbătrâneam, veneau pe nesimţite cu toamna pe creştet. Erau acele momente ale zilei când eram noi înşine în armonie cu anotimpul pe al cărui miez îl gustam în strugurii purpurii. Venea pas cu pas înserarea, când începeam să regretăm toamna în care, deşi numărul anilor ne împovăra şi ne făcea mersul anevoios, fiecare nuanţă de arămiu ne era alinare şi pe aripile păsărilor ne aşezam visele, sperând să fie duse către împlinire. Gheţurile iernii, cu ascuţişurile lor, se cuibăreau în noi şi neaua se aşeza peste tăcerea noastră, peste somnul nostru. Dar ne trezeam din nou, ne năşteam din nou, trăia -amorţită în noi- amintirea unei alte zile, unei alte vieţi, dar o luam de la capăt. Şi era din nou toamnă, din zori până la asfinţit, însă prin noi treceau, ca un fior, toate cele patru anotimpuri, concentrând fiecare în sine nenumăraţi ani şi câteva vârste. Le simţeam ca făcând parte din noi, eram copii la fiecare răsărit şi bătrâni odată cu apusul, şi ne minunam singuri de câtă amintire putem îngropa în noi, de câtă uitare există pe lume, cât să ne cuprindă în negurile ei.

Treceam prin timp ca printr-un joc, culorile se amestecau ca într-o aruncare de zar şi ne trezeam deodată altfel. Ştiam că trăim o magie, ştiam că am fi putut preţui totul mult mai mult. Cerul, boltit senin şi ocrotitor deasupra noastră, ne-a amintit că nu era suficient să ştim. Copacii, părăsiţi de veşminte, şuierau printre ramuri un cântec al tristeţii. Trebuia să trecem pe lângă ei, şi numai având puterea de a asculta muzica iubirii noastre puteam să împânzim şi melancolia lor cu o bucurie colorată, dulce şi caldă. Luam parfumuri din livezi şi le împrăştiam cu generozitate lumii întregi, ne umpleam braţele de frunze şi le aruncam către cer, dându-le viaţă, dându-le zbor, arâtându-le că acolo este locul lor. Aveau să fie de acum ale pământului, aveau să dea rod primăvara viitoare. Poate mâine dimineaţă.
Fericirea noastră era un vis. Dar rămâneam visători până la capăt. Nici mugurii primăverii, nici nisipul fierbinte al verii, pe care marea nu izbuteşte să-l răcorească, nici vestejirea toamnei, nici albul iernii nu ne vor trezi vreodată. A noastră este toamna, cu bucuria ei, a noastră este viaţa, ca o minune ce ni s-a dăruit pe nemeritate. Suntem ai vieţii, suntem ai toamnei, suntem fericiţi.

Post Navigation